Copiii lui Stalin

Owen Matthews
Copiii lui Stalin
Editura Meteor Press, 2010
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Prolog

Mâna care a iscălit actul a dărâmat un oraş...
A dublat globul de morţi şi a-njumătăţit o ţară.
(Dylan Thomas)

Pe un raft, într-un beci din fostul cartier general al KGB-ului din Cernigov, în regiunea cu pământ negru şi mănos din inima Ucrainei, se află un dosar gros cu coperte din carton maro, friabil. Conţine aproape un kilogram şi jumătate de hârtie, cu foile atent numerotate şi legate. Subiectul dosarului este bunicul din partea mamei mele, Boris Lvovici Bibikov, al cărui nume este trecut pe copertă cu o caligrafie ciudată şi elaborată, care aduce cu o gravură. Imediat sub nume urmează titlul dactilografiat: "Strict Secret. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne. Organizaţia ucraineană antisovietică troţkistă de dreapta."

Dosarul consemnează drumul spre moarte al bunicului meu în mâinile poliţiei secrete a lui Stalin, în vara spre toamna anului 1937. L-am citit într-un birou sărăcăcios din Kiev, la cincizeci şi opt de ani după moartea bunicului. Dosarul îmi atârna greu în poală, degajând un straniu aer malign, ca o tumoare proeminentă de hârtie. Avea un iz uşor acrişor. Majoritatea filelor lui sunt documente oficiale fragile, aidoma unor foi de ceapă, perforate pe alocuri de energia dactilografilor. Printre ele se găsesc şi câteva bucăţi de hârtie ordinară, mai groasă şi mai grosolană. Către sfârşit sunt câteva pagini de hârtie obişnuită, acoperite cu un scris cu litere înguste, cu pete, mărturisirea prin care bunicul recunoştea că este un duşman al poporului. Al şaptezeci şi optulea document confirmă că el a luat la cunoştinţă şi a înţeles condamnarea la moarte care fusese pronunţată de un tribunal cu uşile închise din Kiev. Semnătura mâzgălită constituie ultima lui acţiune consemnată în lumea aceasta. Documentul final este o foaie stângaci şapirografiată, care confirmă îndeplinirea sentinţei în ziua următoare, 14 octombrie 1937. Semnătura călăului este o mâzgăleală neglijentă.

Deoarece birocraţii atenţi care au întocmit dosarul au neglijat să consemneze locul unde mi-a fost îngropat bunicul, teancul acesta de hârtii este lucrul cel mai apropiat dintre rămăşiţele pământeşti ale lui Boris Bibikov.

* * *

În mansarda casei de la numărul 7 de pe strada Alderney, din cartierul londonez Pimlico, se află un geamantan frumos, pe care scrie cu litere negre şi citeţe "W.H.M. Matthews. St. Antony's College, Oxford". Conţine o poveste de iubire. Sau poate conţine o iubire. În geamantan se găsesc sute de scrisori de dragoste ale părinţilor mei, aranjate grijuliu în teancuri, potrivit datelor, începând cu iulie 1964 şi sfârşind cu octombrie 1969. Multe sunt pe foiţă subţire, altele pe foi de hârtie de scris obişnuită, albă. Jumătate dintre ele - scrisorile mamei mele, Liudmila Bibikova, adresate tatălui meu - sunt acoperite de o caligrafie cu bucle, cursivă, totuşi foarte feminină. Majoritatea scrisorilor tatei către mama sunt dactilografiate, întrucât lui îi plăcea să păstreze cópii indigo după toate, însă fiecare are la sfârşit câteva rânduri scrise de mână, imediat deasupra iscăliturii lui extravagante, sau uneori câte un mic desen fermecător. Dar cele pe care le-a scris de mână sunt cu litere chirilice înguste, verticale şi foarte corecte.

În cei şase ani în care părinţii mei au fost separaţi din cauza Războiului Rece, ei şi-au scris zilnic, uneori şi de două ori pe zi. Scrisorile lui au fost expediate din Nottingham, Oxford, Londra, Köln, Berlin, Praga, Paris, Marrakech, Istanbul, New York. Ale ei, din Moscova, Leningrad şi de la dacea familiei, de la Vnukovo. Epistolele detaliază fiecare acţiune, fiecare gând din vieţile de zi cu zi ale părinţilor mei. El stă singur într-o cameră din Nottingham, într-o seară plină de smog, şi dactilografiază despre cinele pe bază de curry şi intrigile mărunte din Universitate. Ea se ofileşte în odăiţa din apropierea străzii Arbat din Moscova şi scrie despre conversaţiile purtate cu prietenii, spectacolele de balet, cărţile pe care le citeşte.

În unele momente, conversaţia lor epistolară este atât de intimă, încât citirea scrisorilor se simte ca o violare. Alteori, durerea separării este atât de intensă, încât parcă hârtia vibrează. Ei vorbesc despre evenimente minore din puţinele luni pe care le-au petrecut împreună în Moscova, în iarna şi primăvara anului 1964, despre conversaţiile şi plimbările lor. Îşi amintesc de prieteni comuni, mese, filme vizionate împreună. Dar, mai presus de orice, scrisorile le sunt încărcate de un sentiment de pierdere şi singurătate şi de o dragoste atât de mare, scrie mama, "încât poate mişca munţii din loc şi învârti globul pe axa lui". Şi deşi sunt pline de durere, eu cred că scrisorile descriu de asemenea perioada cea mai fericită din viaţa părinţilor mei.

Frunzărindu-le acum, aşezat pe podeaua mansardei care a fost camera copilăriei mele, în care am dormit vreme de optsprezece ani la nici un metru de locul unde scrisorile stăteau în geamantanul încuiat, în debaraua de sub streaşină, şi de unde ascultam vocile ridicate ale părinţilor mei plutind în sus pe scară, îmi dau seama că aici este iubirea lor. "Fiecare scrisoare este o bucată din sufletul nostru, ele nu trebuie să se piardă", a consemnat mama în primele lor luni de agonie. "Scrisorile tale îmi aduc părticele din tine, din viaţa ta, din răsuflarea ta, din bătăile inimii tale." Ei şi-au revărsat sufletele pe hârtie - topuri de hârtii impregnate cu durere, dorinţă şi dragoste, lanţuri de hârtii, ştafete, care uruiau prin noapte în vagoanele poştale ale trenurilor ce străbăteau Europa, aproape neîntrerupt timp de şase ani. "Călătorind", a scris Mila, "scrisorile noastre capătă o însuşire fermecată... în ea rezidă puterea noastră. Fiecare rând este sângele inimii mele şi-l pot revărsa oricât de mult." Însă când s-au reîntâlnit, părinţii mei au descoperit că nu mai rămăsese prea multă iubire. Toată fusese preschimbată în cerneală şi scrisă pe o mie de foi de hârtie, care acum zac împăturite cu grijă într-un geamantan din mansarda unei case din Londra.

* * *

Credem că gândim cu minţile noastre raţionale, dar în realitate gândim cu sângele. În Moscova am găsit sânge la tot pasul. Mi-am petrecut mare parte a începutului vieţii de adult în Rusia

şi în anii aceia m-am pomenit, în repetate rânduri, împiedicându-mă de rădăcinile experienţelor care au crescut în elemente recognoscibile din caracterul părinţilor mei. Ecouri din vieţile lor apar întruna în mine aidoma unor spectre, aspecte ce rămân neschimbate în ritmurile oraşului despre care crezusem că abunda în noutate şi actualitate. Mirosul de lână umedă din metrou, iarna... Nopţile ploioase pe străzile lăturalnice de lângă Arbat, când forma masivă şi sinistră a Ministerului de Externe străluceşte ca un transatlantic înconjurat de ceaţă... Luminile unui oraş siberian precum o insulă în oceanul pădurii, zărite de la fereastra unui avion mic, care se zgâlţâie... Izul brizei marine pe docurile din Tallinn... Iar spre sfârşitul perioadei mele moscovite, înţelegerea bruscă şi sfâşietoare că toată viaţa iubisem exact femeia care stătea lângă mine, la masă alături de prieteni, într-o pâclă caldă de fum de ţigări şi conversaţii, în bucătăria unui apartament din apropiere de Arbat.

Totuşi, Rusia în care trăiam eu diferea foarte mult de cea pe care o cunoscuseră părinţii mei. Rusia lor era o societate rigid controlată, în care gândirea neortodoxă reprezenta o crimă, în care toţi ştiau cu ce se ocupau vecinii şi în care colectivul impunea o teroare morală intensă asupra oricărui membru al său care încerca să sfideze convenţiile. Rusia mea era o societate în derivă. În cei şaptezeci de ani de conducere sovietică, ruşii îşi pierduseră mare parte din cultură, religia şi pe Dumnezeu; iar mulţi dintre ei îşi pierduseră de asemenea minţile. Statul sovietic compensase cel puţin vidul ideologic, umplându-l cu propriile sale mituri îndrăzneţe şi reglementări stricte. Îi hrănise pe oameni, îi alfabetizase şi-i îmbrăcase, le ordonase vieţile din leagăn până în mormânt şi, cel mai important, gândise pentru ei. Comuniştii - oameni ca bunicul meu - încercaseră să creeze un nou tip de om, eliminând vechile credinţe ale poporului şi înlocuindu-le cu datorie civică, patriotism şi docilitate. Dar după ce ideologia comunistă a fost înlăturată, moralitatea sa specifică anilor 1950 a dispărut de asemenea în gaura neagră a mitologiilor lepădate. Oamenii şi-au pus credinţa în tămăduitorii de la televiziune, în sectele apocaliptice japoneze, ba chiar şi în bătrânul Dumnezeu gelos al ortodoxismului. Mai profund însă decât oricare dintre celelalte credinţe nou-descoperite ale Rusiei a fost nihilismul absolut şi fără sfârşit. Brusc, n-au mai existat reguli, n-a mai fost interzis nimic şi totul a revenit acelora îndeajuns de îndrăzneţi şi nemiloşi pentru a înhăţa cât puteau de mult.

Existau o mulţime de tăciuni, dar puţini phoenicşi. Mai ales narod, poporul, s-a retras în sine, continuând vechile rutine şi ignorând şocurile seismice care îi zguduiseră lumea. Serviciu, şcoală, automobil, dacea, alocaţii, televizor, cârnaţi şi cartofi la cină. Rusia de după căderea comunismului mi-a amintit adesea de un labirint cu cobai închişi într-un experiment abandonat, care continuă zadarnic să apese distribuitorul de apă îndulcită, mult timp după ce oamenii de ştiinţă au stins lumina şi au emigrat.

O parte din intelighenţia rusă a numit-o revoluţia v soznanii, "revoluţia în conştiinţă". N-a fost de fapt o revoluţie, fiindcă doar o minoritate redusă a ales, ori a avut imaginaţia, să înhaţe clipa, să se reinventeze şi să se adapteze bravei lumi noi. Pentru restul a fost mai degrabă ca o implozie silenţioasă, precum golirea unei ciuperci globuloase din care rămâne doar învelişul, o condensare bruscă a posibilităţilor vieţii, nu o revoluţie, ci o lentă afundare în sărăcie şi confuzie.

* * *

În cea mai mare parte a timpului pe care l-am petrecut în Rusia mi s-a părut că eram într-o poveste fără naraţiune, o diaproiecţie continuă a unor imagini fantasmagorice pe care Moscova le proiecta în viaţa mea pentru delectarea personală. De fapt, am fost prins într-un năvod îngheţat de legături de sânge care mă trăgea treptat la mal. Am venit la Moscova pentru a mă îndepărta de părinţii mei, însă i-am găsit acolo, deşi multă vreme n-am ştiut-o sau am refuzat s-o văd. Aceasta este o poveste despre Rusia şi familia mea, despre un loc care ne-a creat, ne-a eliberat, ne-a inspirat şi a fost cât pe ce să ne frângă. Şi în cele din urmă este o poveste despre evadare, despre felul în care noi toţi am evadat din Rusia, deşi noi toţi - până şi tatăl meu, un galez lipsit de sânge rusesc, până şi eu, care am crescut în Anglia - continuăm să purtăm înlăuntrul nostru ceva din Rusia, care ne infectează sângele ca un microb.

1. Ultima zi

Cred într-un singur lucru, în puterea voinţei omului.
(Iosif Stalin)

Am vorbit rusa înainte să fi vorbit engleza. Până când am fost trimis la o şcoală pregătitoare, în pantaloni scurţi, blazer şi şapcă, am văzut lumea în rusă. Dacă graiurile ar avea culori, atunci rusa ar fi fost rozul aprins al hainelor din anii 1970 ale mamei mele, roşul cald al unui ceainic uzbec vechi pe care-l adusese cu ea de la Moscova, negrul şi auriul de kitsch al lingurilor de lemn ruseşti pictate care atârnau pe peretele din bucătărie. Engleza, pe care o vorbeam cu tata, era verdele stins al mochetei din studioul lui şi cafeniul decolorat al sacourilor din tweed. Rusa era o limbă intimă, un cod privat pe care-l vorbeam cu mama, cald, carnal şi grosolan, graiul bucătăriei şi al dormitorului, iar mirosul ei era de aşternut cald şi cartofi piure aburind. Engleza era limba formalismului, a lumii adulte, a lecturilor din seria cărţilor pentru copii Janet and John în poala tatei, iar mirosul ei era de Gauloise, cafea şi uleiul de motor al colecţiei lui de machete de locomotive cu aburi.

Mama îmi citea poveşti de Puşkin, ca extraordinarul basm popular "Ruslan şi Liudmila". Lumea supranaturală a codrilor întunecaţi ai Rusiei, a răului care urzea şi a eroilor strălucitori, evocată în serile de iarnă într-un salonaş londonez şi punctată de scârţâiturile îndepărtate ale trenurilor ce intrau în gara Victoria, a fost pentru copilăria mea infinit mai vie decât orice ar fi putut descrie tata. "Acela este spiritul rus, acolo miroase a Rusia", a scris Puşkin, despre un tărâm tainic de lângă mare, unde se înălţa un stejar verde uriaş; în jurul stejarului era legat un lanţ din aur pe care păşea o pisică neagră, iar în ramurile sale încâlcite înota o sirenă.

La sfârşitul verii pârjolitoare a anului 1976, bunica mea Marta a venit să ne viziteze la Londra. Aveam patru ani şi jumătate şi peluzele grădinii din Eccleston Square erau îngălbenite, ofilite de valul de căldură. Vara aceea a însemnat asfalt topit pe trotuare, gust de acadele cu căpşuni şi o pereche favorită de pantaloni reiaţi bej cu o floare galbenă, mare, cusută pe un crac. Îmi amintesc masivitatea bunicii, mirosul ei rusesc de mucegai, chipul bucălat şi moale. În fotografii, pare stângace, voinică, furioasă şi masculină; mă ţine ca pe un sac care se zbate, în timp ce mama surâde nervos. M-a speriat cu dojenile ei bruşte, cu imprevizibilitatea şi cu tensiunea aproape palpabilă. Ore în şir, stătea singură şi tăcută într-un fotoliu, lângă fereastra salonaşului. Uneori mă împingea într-o parte, când încercam să mă cocoţ în poala ei.

Într-o după-amiază ne aflam în Eccleston Square; mama pălăvrăgea cu alte mame, iar bunica stătea pe o bancă. Mă jucam de unul singur de-a hoţii şi vardiştii - purtam o cască din plastic de poliţist şi alergam prin grădină, fluturând un pistol de cowboy. M-am furişat înapoia bunicii, am sărit din spatele băncii şi am încercat să-i pun pe încheieturi nişte cătuşe de jucărie. Ea a rămas nemişcată pe când mă străduiam să închid cătuşele, iar când am ridicat ochii am văzut că plângea. Am fugit la mama, care a venit imediat, şi ele două au rămas laolaltă mult timp, în vreme ce eu mă ascunsesem în tufişuri. Apoi am mers acasă, iar bunica a continuat să plângă, dar fără niciun sunet.
- Nu te speria, mi-a spus mama. Bunica plânge deoarece cătuşele i-au reamintit de închisoare. Însă asta s-a-ntâmplat cu mulţi ani în urmă şi acum i-a trecut.

În cea mai mare parte a vieţii ei, mama a trăit pentru un viitor imaginar. Părinţii îi fuseseră închişi pe când avea trei ani. Din clipa aceea a fost crescută de statul sovietic, care i-a modelat mintea, dacă nu şi spiritul, în modurile sale. Generaţiei ei i s-a spus că dincolo de orizont se întrezăreau zori luminoşi, dar că aceştia puteau fi atinşi numai în spiritul - parcă aztec - al vărsării de sânge şi al sacrificiului voinţei individuale pentru binele comun. "Simplii cetăţeni sovietici sunt peste tot, înfăptuind minuni", afirma un vers dintr-un cântec popular în anii 1930, pe care mama îl citează frecvent, întotdeauna cu ironie apăsată, când se confruntă cu exemple de stupizenie birocratică sau insensibilitate. Totuşi, ideea că individul poate depăşi obstacole aparent insurmontabile i-a modelat viaţa într-un sens profund.

Tatăl ei, Boris Bibikov, avea aceeaşi convingere. El a fost un model de inspiraţie - şi de spaimă - pentru mii de bărbaţi şi femei, care au ridicat o uzină gigantică, literalmente din glod. La rândul ei, mama a înfăptuit o minune cu nimic mai puţin remarcabilă. Înarmată doar cu o convingere de nezdruncinat, ea s-a luptat cu colosul statului sovietic şi a învins.

* * *

Nu mă gândesc niciodată la mama ca fiind o făptură mică, deşi la numai 1,50 m este realmente minionă. Are însă o personalitate uriaşă; câmpul cinetic al prezenţei ei umple locuinţe întregi. Am văzut-o plângând de multe ori, dar niciodată din cauza unei pierderi. Nu se îndoieşte niciodată de propria-i persoană, nici chiar în clipele de slăbiciune extremă. Nu are timp pentru visat cu ochii deschişi sau pentru viaţa decadentă dusă de generaţia mea, fiindcă, în ciuda autodisciplinei de fier, ea posedă o vastă capacitate de iertare a slăbiciunilor omeneşti. De la începutul copilăriei mele, mama a insistat că în viaţă trebuie să lupţi pentru orice, că orice eşec înseamnă în esenţă un eşec al voinţei. Şi-a impus toată viaţa imperative ferme şi le-a onorat. "Trebuie să merităm încrederea lor în noi, trebuie să luptăm", i-a scris tatei. "Nu avem dreptul de a fi slabi... Viaţa ne va zdrobi într-o clipită şi nimeni nu ne va auzi plânsetele."

Este de asemenea extrem de spirituală şi inteligentă, chiar dacă îi văd de obicei această latură a caracterului doar când se găseşte în compania altora. Glasul îi răsună limpede şi autoritar înaintea invitaţilor la cină, anunţându-i opiniile într-o engleză enunţată apăsat, cu certitudine desuetă.
- Totul este relativ, va spune ea şiret. Un fir de păr într-o farfurie cu supă este prea mult, un fir de păr pe cap este prea puţin.

Sau va declara:
- Limba rusă are atât de multe verbe reflexive, fiindcă ruşii sunt în mod patologic iresponsabili! În engleză, spui "eu doresc", "eu am nevoie". În rusă se spune "dorinţa s-a ivit", "nevoia s-a ivit". Gramatica reflectă psihologia! Psihologia unei societăţi infantile!

Când vorbeşte, mama trece fără efort de la Nureiev la Dostoievski, la Karamzin şi Blok, iar pufniturile de dispreţ şi fluturările concediatoare din braţe sunt amestecate cu icnete de admiraţie şi palme lipite cu extaz de piept, când se năpusteşte asupra unui subiect nou ca un pilot de curse care atacă un viraj.
- Ha, Nabokov! va zice cu buze ţuguiate şi o sprânceană arcuită, anunţându-i pe toţi cei prezenţi că îl consideră un pozeur incorigibil şi un individ rece, artificial şi fără inimă.
- Ah, Harms, spune ea, ridicând o palmă spre cer pentru a anunţa că acela este un om care înţelege realmente absurditatea Rusiei, patosul şi tragediile ei cotidiene.

Ca mulţi intelectuali ruşi din aceeaşi generaţie, se simte minunat în metropola vastă a literaturii ţării ei, plimbându-se pe străduţele acesteia ca o fiică a locului. Mi-am admirat întotdeauna mama, dar în asemenea momente, când îi subjugă pe toţi mesenii, sunt foarte mândru de ea.

* * *

Milan Kundera a scris: "Lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării." Este perfect adevărat pentru mama mea, în relatarea acestei istorii. Mi-a vorbit rareori despre copilăria ei, când eram eu însumi copil. Dar ca adult, când am întrebat-o, a început să-mi povestească liber, fără melodramă. Acum îşi reaminteşte viaţa cu o candoare şi o impasibilitate surprinzătoare. În acelaşi timp însă, se îngrijorează că atunci când voi istorisi totul, va fi prea sinistru, prea deprimant.

- Scrie despre oamenii buni, nu doar despre tenebre, mi-a zis când şi-a rememorat copilăria. A existat foarte multă generozitate umană, foarte mulţi oameni minunaţi, cu suflet.

* * *

Înainte de a începe povestea, o ultimă imagine a mamei. Are şaptezeci şi doi de ani şi stă la o masă de prânz acoperită cu mâncare şi împestriţată de razele soarelui. Suntem în casa unui prieten, pe o insulă din apropierea Istanbulului, pe o terasă răcoroasă cu vedere la Marea Marmara. Mama stă aşezată doar pe o jumătate de scaun, aşa cum a făcut dintotdeauna din cauza şoldului ei, deformat de tuberculoză în copilărie. Scriitorul turc care ne găzduieşte este bronzat şi arămiu ca un zeu al mărilor din Antichitate. Toarnă vin, ne întinde farfurii cu midii culese de el însuşi şi platouri cu mâncăruri gătite de excelentul lui bucătar.

Mama este relaxată şi şarmantă. Printre oaspeţi se numără o balerină turcoaică, o femeie înaltă şi frumoasă, cu picioare lungi de dansatoare. Ea şi mama discută cu pasiune despre balet. Eu sunt în capul mesei şi vorbesc cu gazda, când aud cum tonul vocii mamei se schimbă; nimic dramatic, ci numai o modulaţie. Totuşi, modificarea măruntă răzbate prin conversaţiile din jurul mesei şi ne întoarcem să ascultăm.

Mama povesteşte despre Solikamsk, o aşezare care în timpul războiului i-a adăpostit pe copiii pierduţi de părinţi şi unde ea a fost evacuată în 1943. Învăţătoarea de la şcoala ei supraaglomerată aducea la prânz o tavă cu pâine neagră, simplă, cu care să-şi hrănească elevii. Le spunea copiilor din partea locului să-şi lase bucăţile pentru orfani, deşi toţi sufereau de inaniţie.

Mama istoriseşte simplu, fără patos. Nu se uită la nimeni. Pe faţa ei există doar ceea ce aş putea descrie ca un surâs de durere. Printr-un gest mic al degetelor arătătoare ne arată mărimea bucăţilor de pâine de pe tavă. Ochii îi lucesc de lacrimi. Dansatoarea începe să plângă şi o îmbrăţişează. Chiar dacă am mai auzit povestea aceea, sunt izbit de minunea banală a vieţii şi sorţii omeneşti - faptul că fetiţa flămândă din clasa aceea dintr-o iarnă din timpul războiului este exact aceeaşi fiinţă care stă printre noi în după-amiaza fierbinte, ca şi cum s-ar fi alăturat vieţilor noastre moderne şi lipsite de griji, venind din altă lume, îndepărtată, de război şi foamete.

Adevărul despre fete

Rebecca James
Adevărul despre fete
Editura Pandora M, 2010
Traducere din engleză de Laura Sandu
PS realizat de Dan-Silviu Boerescu

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****

Fragment

Am devenit prietene la cataramă în tabăra din clasa a şaptea; şapte zile chinuitoare de frig, umezeală, foame şi lipsă de confort, menite să ne ajute să ne "descoperim". Noi două am primit sarcina de-a găti împreună (sunt convinsă că era o altă găselniţă de-a profesorilor care voiau să legăm prietenii cu toţi duşmanii noştri) şi ne-am împrietenit de-adevăratelea luptându-ne în fiecare seară să facem ceva comestibil din puţinele produse pe care le-aveam la îndemână, obligate să facem faţă protestelor constante şi extrem de gălăgioase ale colegilor noştri. Am fost impresionată de capacitatea lui Carly de-a lua totul în glumă şi de-a trata orice reproş, sau plângere cu o admirabilă doză de bună dispoziţie. Iar Carly mi-a spus mai târziu că a fost impresionată de tenacitatea mea, de hotărârea mea neclintită de-a încerca să facem tot ce putem cu ce-aveam la dispoziţie. I-a plăcut faptul că nu mi-am încetat niciodată, noapte de noapte, eforturile de-a pregăti o masă decentă, deşi amândouă ştiam că era imposibil.

Rachel s-a aşezat pe podea, lângă mine şi am cuprins-o cu braţul pe după umăr.
- Acelaşi vis? am întrebat.
- Da.
- Rachel tot are visul ăsta îngrozitor, i-am explicat lui Carly. Vede o fată care i se pare foarte cunoscută, iar fata îi zâmbeşte, aşa că se duce la ea.
- Şi cu cât mă apropii mai tare, continuă Rachel, cu-atât mai familiar îmi pare chipul ei. Mai întâi sunt foarte bucuroasă şi entuziasmată s-o văd. E ca şi cum aş iubi-o foarte mult, ca şi cum aş şti-o de undeva. Dar, pe măsură ce mă apropii, încep să mă gândesc că poate fata asta nu e de fapt aşa de prietenoasă şi că are ceva foarte rău în ea. Iar apoi, când sunt chiar în faţa ei, văd că, de fapt, sunt eu, că are faţa mea, şi dintr-o dată ştiu ce-nseamnă chestia asta. Să-mi văd propria faţă aşa. Înseamnă că o să mor şi mi se face dintr-o dată o frică... şi încerc să mă întorc şi să fug de fata asta... dar ea începe să zâmbească, un zâmbet de-a dreptul oribil, malefic. Iar eu încerc să fug şi ea râde, şi râde şi bine-înţeles că nu pot să fug. Iar apoi mă trezesc.

Rachel a privit-o pe Carly şi a ridicat din umeri.
- E foarte înspăimântător, ştiu că nu sună aşa de rău, doar că, în vis, sunt atât de sigură c-o să mor. Fata asta, fata asta care seamănă cu mine e un fel, un fel de mesager al morţii.
- Sună absolut îngrozitor, se înfioră Carly, nici nu-i de mirare că te sperii.
- De ce nu te-ntinzi tu la mine în pat, i-am zis lui Rachel. Încearcă să adormi. Mâine ai şi repetiţia aia mare, aşa că trebuie să te odihneşti.

Rachel s-a urcat la mine în pat. I-am tras păturile pe ea, am pupat-o pe frunte şi m-am aşezat înapoi pe podea, lângă Carly.
- Deci? m-a înghiontit Carly. Zi mai departe, te rog.
- Nu, am scuturat eu din cap şi zisei în şoaptă, ai răbdare până adoarme Rachel.
- Ştiu despre ce vorbiţi, zise Rachel din pat, în surdină. Ştiu că vorbiţi despre băieţi şi alte chestii d-astea. V-am auzit când am intrat. Nu vă opriţi din cauza mea. Nu-mi pasă. Pe cuvânt. Nici măcar n-am să ascult.

Carly înălţă din sprâncene ca şi cum ar fi vrut să-mi zică "Vezi? Nu-i nicio problemă!".
- Promiţi? Am zis. Promiţi să nu asculţi ce vorbim, Rach?
- De-abia mai pot să-mi ţin ochii deschişi, a răspuns. O să adorm înainte să scoateţi două vorbe. Şi nu-mi pasă ce vă faceţi tu şi cu Will. Crede-mă. E pur şi simplu scârbos.

Aşa că i-am povestit lui Carly ce s-a întâmplat între mine şi Will. I-am zis aproape totul, cât mai repede şi mai în şoaptă cu putinţă, ca să nu audă Rachel. Mă rog, i-am povestit chestiile fizice, dar nu şi ce ne-am spus unul altuia. Nu i-am spus cum am râs de încântare şi bucurie, cum ne-am şoptit cuvinte tandre şi ne-am jurat c-o să fim mereu împreună. Mult mai mult decât ceea ce se întâmplase fizic între noi, cuvintele de dragoste pe care le schimbaserăm erau ceva sfânt şi le-am păstrat numai pentru mine.

***

A doua zi, ne-am întâlnit cu Rachel după repetiţia ei de pian. Începuserăm de curând să bem cafea şi nimic nu ne făcea mai multă plăcere decât să intrăm într-o cafenea şi să stăm cu câte-un cappuccino în faţă cât de mult puteam - studiindu-i pe ceilalţi clienţi şi bârfindu-ne prietenii. Părea o chestie de oameni mari, dar spre deosebire de toate celelalte chestii de genul ăsta pe care începuserăm să le gustăm - petrecerile şi alcoolul şi tot ce avea legătură cu băieţii - asta era o treabă sigură şi confortabilă. Nu era nimic secret, sau ascuns la ea şi nu trebuia să impresionăm pe nimeni, nu era nevoie de nicio reprezentaţie, de nicio mască. Puteam fi noi însene.

Am luat-o pe Rachel cu noi la cafenea, lăsând-o să ne povestească cât de entuziasmată era de concertul pe care avea să-l susţină. Ceilalţi muzicieni erau fabuloşi şi se-nţelegeau de minune asupra modului de interpretare a piesei. Îmi făcea plăcere să vorbesc despre concert pentru că mă interesa subiectul, pentru că iubeam şi înţelegeam muzica, dar şi pentru că mă bucura întotdeauna s-o văd pe Rachel animată şi vorbăreaţă. După o vreme însă, mi-am dat seama că Carly se plictisea, ochii îi fugeau în toate părţile şi începuse să bată darabana cu degetele în masă.
- Carly, am zis. Hello? Te plictisim de moarte?
- Oh, doamne, îmi pare rău.

Rachel şi-a dus mâna la obraz, care se înroşise deja.
- Turui întruna despre chestia asta, nu-i aşa? Doar că e aşa de interesant! Scuze, hai să schimbăm subiectul!

Carly expedie scuza lui Rachel cu o scurtă mişcare a capului:
- La ce oră trebuie să ajungi acasă?
- N-am o oră anume.

M-am uitat perplexă la Rachel:
- Dar nu trebuie să studiezi?!

Rachel s-a uitat la ceas:
- Ba da, dar e de-abia patru şi-un pic. Am timp destul.
- Îi ştii pe Jake şi pe Ross şi pe tipii ăia care stau cu ei?

Carly s-a uitat la mine şi am ştiut din modul în care zâmbea că avea un plan în care n-aş fi vrut să fie implicată şi Rachel.
- Mda.

Îi ştiam vag. Învăţau la şcoala de băieţi şi erau cu un an mai mari decât Carly şi decât mine. Erau într-o formaţie şi se ştia despre ei că-s nebuni rău şi extrem de populari.
- Au repetiţii cu trupa în după-amiaza asta. În vechiul şopron. Mă rog, cred că trebuia să fie o repetiţie, dar s-a cam transformat într-un chef. Se pare că vin destui. Adică, cam toată lumea din clasa a XI-a şi-a XII-a. Ştii şi tu, muzică, beri şi alte chestii. Ar trebui să fie mişto.

Am scuturat din cap.
- Nu cred, nu azi.
- Haai, de ce nu? a zis Rachel. Mi-ar plăcea la nebunie să văd trupa.
- Sunt mai mari ca noi, Rach. O să bea şi-o să facă tot felul de chestii. N-o să te simţi de loc în largul tău.
- Dacă-i şi muzică, n-o să am nicio problemă.
- Nu. Hai, mai bine, acasă!
- Hai, Katie, te roog! Mergem doar şi vedem trupa un pic şi dup-aia mergem acasă. Ştiu că tu crezi că nu-s decât un copil mare, dar nu-i aşa. Şi am şi eu nevoie să mă distrez un pic. În următoarele două săptămâni n-o să fac altceva decât să studiez. Muzica lor o să-mi de-a avânt, o să mă inspire. Te roog!

Pentru majoritatea celor de vârsta ei, Rachel era altfel. Nu părea să aibă nevoie de prieteni, aşa cum are majoritatea adolescenţilor. Asta nu însemna că era rece, sau că nu iubea oamenii, pentru că nu era deloc aşa. Pe cei la care ţinea, îi iubea din toată fiinţa şi le era devotată până la dumnezeu. Dar era timidă. Adunările, petrecerile, o stânjeneau şi-o făceau să se simtă nelalocul ei, şi în plus nu se pricepea deloc să facă conversaţie. Dacă era într-un loc aglomerat, iar cineva i se adresa direct, începea să se înroşească şi să se bâlbâie, dădea drumul la un şuvoi de cuvinte fără noimă şi se retrăgea în sine pentru a face cât mai clar faptul că nu voia să vorbească cu nimeni. Era atât de tăcută şi nevorbăreaţă încât, celor care nu o cunoşteau, le putea părea rece şi indiferentă. Dar dacă reuşeai să o atragi într-o discuţie, s-o faci să uite pentru o clipă de ea însăşi, te surprindea cât de multe lucruri dintre cele ce se petreceau în jurul ei observase. Avea o perspicacitate şi o înţelepciune caldă, înţelegătoare, mult peste vârsta ei. Aproape toţi cei care o întâlneau şi făceau efortul de-a o cunoaşte, ajungeau să o admire. Era singura persoană pe care am cunoscut-o vreodată complet lipsită de răutate, invidie, sau lăcomie; singura persoană pe care aş putea-o vreodată compara cu un înger.

Iar dorinţa de-a merge la o asemenea petrecere era atât de străină de Rachel, încât m-a luat prin surprindere. Mă bucuram s-o văd aşa de relaxată şi de vorbăreaţă cu Carly şi că voia să meargă şi ea la o petrecere. Am crezut că era un semnal, că începea să iasă în sfârşit din găoacea ei şi eram încântată. Voiam să se distreze. Nu dăduse niciodată semne de revoltă şi nici nu-mi trecea prin minte că o să intre-n vreo belea, aşa că n-am văzut niciun motiv să zic în continuare nu. Voia să meargă, voia să asculte muzică şi nu era nimic greşit în asta.

Fireşte că, la vremea respectivă, nu ştiam că decizia asta se va dovedi una crucială. Când lucrurile o iau razna, când se-ntâmplă o tragedie, oamenii privesc întotdeauna înapoi, încercând să găsească punctele de cotitură - acele momente importante care pun evenimentele fatidice în mişcare. Uneori e greu să găseşti un moment, sau un eveniment, o decizie anume care ar fi putut preveni o tragedie.
- Bine, am ridicat eu din umeri. Nu văd de ce nu.

Însă în ce priveşte viaţa lui Rachel, acest moment anume, această decizie banală, i-au hotărât soarta.

Citiţi un interviu cu Rebbeca James aici.

Noaptea când cineva a murit pentru tine

Bogdan Suceavă
Noaptea când cineva a murit pentru tine
Editura Polirom, 2010

Citiţi un cuvânt al autorului privitor la această carte.
Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Noaptea când cineva a murit pentru tine

Întâmplările prezentate sunt doar ficţiune. Orice asemănare cu persoane şi întâmplări reale e pur întâmplătoare.

Capitolul întâi
Pe vremea aceea, lumea era mult mai mică decât azi, pentru că nu ridicam privirea

În dimineaţa de 25 decembrie 1989 plecasem de acasă pentru a treia oară în lumea cea nouă. Am mers dinspre Piaţa Dorobanţi spre sud, spre Universitate, unde plănuiam să ajung pe jos. Libertate, egalitate, fraternitate, eram fix în imaginarul din Mizerabilii, încă siderat de surpriză, fără să ştiu ce voi face de acum cu viaţa mea. Că voi studia matematica, asta era clar. De fapt, asta chiar mă interesa. Dar în afară de asta? Puternic ardea soarele revoluţiei, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit, ne transmiteau la televizor în direct pe toate canalele lumii, pe noi toţi, în direct, toată acea maree de trupuri inundând oraşul, cum facem slalom printre gloanţe şi descărcăm automatele unii într-alţii.

Dimineaţa, la prima oră. De aici încep. Aşadar, 25 decembrie 1989. Pe atunci, în prima toamnă după armată, eram într-o condiţie fizică excelentă. Puteam să mă ascund imediat sub un camion când se deschidea focul şi puteam sprinta atunci când focurile de armă mă prindeau în loc deschis. Fugeam bine, precis şi foarte repede. Ştiam ce fac, din puţinul de instrucţie pe care-l primisem în armată, ştiam să mă feresc de o sursă de foc. Se spunea aşa: soldatul trebuie să folosească toate condiţiile de teren. Nu mai eram soldat de câteva luni bune, dar aveam instinctele încă vii. Nu se uită un exerciţiu ca acela.

În Piaţa Dorobanţi se afla de acum o baricadă de camioane. Nu se mai putea trece cu maşina prin Piaţă către nord. O formă de a proteja Televiziunea, care emitea din clădirea-turn de lângă Piaţa Aviatorilor. Erau patru camioane gigant, între care două cisterne, lipite unele de altele. Nimic nu le-ar fi putut clinti de acolo. Mi le aduc aminte foarte bine, pentru că de două ori m-am ascuns sub ele, atunci când s-a tras. Mi se tot părea că se trage de la etajele superioare ale Liceului "Caragiale". Mă uitam într-acolo.

Dimineaţa aceea. O dimineaţă de Crăciun caldă, ireală. Era suficient să porţi o bluză şi geaca de blugi şi nu ţi-ar fi fost frig deloc. Nu arăta a iarnă. Îţi era mult mai uşor să fugi dacă erai îmbrăcat uşor, mai ales când se trăgea şi vroiai să te pui la adăpost. Când auzeai automatele deschizând focul în spate, deasupra sau la dreapta ta. Şi ştiam foarte bine ce înseamnă că se trage în tine. Pe 23 decembrie am văzut Biblioteca Centrală Universitară arzând. Şi tot pe 23 decembrie era să fiu împuşcat pe lângă străzile de la Televiziune, când mi-a venit ideea să merg într-acolo. Am auzit ricoşeul pe zid. Pe zidul care nu era departe de mine. Ştiu cum sună plumbul izbindu-se de piatră şi ştiu cum e să vezi praful zidului sărind în toate părţile. Nu departe, la trei paşi de tine. Haos, aşa mi se părea că e. Pentru mine haos înseamnă praful acela sărind din zid. Nu, nu mergeam nicăieri precis. Dacă s-ar fi întâmplat să mă lovească, n-ar fi fost nici un eroism, ar fi fost doar pură întâmplare.

Nu mai exista Republica Socialistă. De fapt, nu exista încă nimic în afara aerului plin de gloanţe şi a străzilor pline de oameni.

Piaţa Dorobanţi, 25 decembrie, dimineaţa. De două minute nu se mai trăgea. Am ieşit din scara de bloc unde intrasem, alături de alte douăzeci de persoane. Am privit în jur. Ştiam ce am de făcut. Mergeam pe Calea Dorobanţi spre sud, spre Universitate.

Deodată, l-am văzut.
Straniu.
Deodată.
L-am văzut în faţa mea.

A fost o surpriză uriaşă, de parcă ar fi trecut prin oglindă şi s-ar fi arătat pe bulevard ieşit din apele argintii ale oglinzii pentru a mă întâlni. Era îmbrăcat în uniforma militară gri-bleu, cea atât de familiară mie, cea pe care o purtasem zi de zi vreme de nouă luni până în 3 iulie 1989. Părea că-mi poartă uniforma. Contrar regulamentelor militare, avea capul descoperit, fără cască sau bonetă, şi ducea arma în cumpănire. Cureaua armei îi atârna în neorânduială, prea lungă. Era ceva mai înalt ca mine şi ceva mai osos. Mi se părea aşa, poate unde era nedormit şi avea obrazul tras şi foarte palid. Eram la câţiva paşi în urma lui şi-l vedeam ştergându-se de sudoare cu dosul mânecii, mergând alene spre sud pe Calea Dorobanţi, singur, fără pluton, fără comandant, dar cu însemnele unice ale micii unităţi unde, cu câteva luni înainte, fusesem şi eu încorporat... Acea unitate atât de singulară... Detaliul care-l distingea de miile de soldaţi împrăştiaţi prin Bucureşti şi care se luptau cu teroriştii pentru a salva revoluţia română de fanaticii contrarevoluţionari, cum ne tot ziceau la televizor, era însemnul militarilor cu termen redus, şerpişorul albastru cu fir alb de pe epolet. Ştiam foarte bine că exista în tot Bucureştiul un singur pluton cu termen redus ai cărui militari erau îmbrăcaţi în gri-albastru şi eu am făcut parte din el, promoţia 1988-1989. Aşadar, tânărul din faţa mea îmi era un soi de frate, de camarad de arme, dar el nu m-ar recunoaşte niciodată ca atare, aşa cum arăt acum. Pentru că acum sunt civil. Şi vin de acasă. Nu mai alerg în bocancii mei cu boturi de şalupă, strâns ridicaţi pe glezne. Nu mai port pe cap boneta gri-bleu. Port adidaşii mei albi cu dungi albastre, blugi decoloraţi şi geaca mea de provenienţă est-germană. Sunt mândru de ea: între altele, e geaca în care m-a prins liberarea din armată vara trecută. Nu m-ar mai recunoaşte, pentru că prea puţin din trecutul nostru ni se însemnează pe chip. Sunt murdar de praf, dacă nu cumva şi de noroi, de când am făcut culcat în Piaţa Dorobanţi, acum zece minute, când s-a deschis focul asupra noastră, cei câteva sute strânşi în Piaţă. S-a tras de undeva de pe acoperişul acestor clădiri. E a treia oară în trei zile când se deschide focul în timp ce trec eu prin Piaţa Dorobanţi şi mi s-a părut iar că s-a tras dinspre Liceul "Caragiale". Am fotografiat ieri ferestrele, fireşte, dar nu mai am filmul. Mi l-au luat într-un filtru la Universitate. A fost absurd. M-au căutat prin buzunare, mi-au găsit aparatul de fotografiat Smena 8, mi-au scos filmul. L-aş fotografia acum şi pe fratele acesta al meu îmbrăcat în gri-bleu. Dar nu o mai am, am lăsat-o acasă.

E haos. Cum ziceam, e ca dracu'. După ce mi-au scos filmul din ea şi m-au buzunărit pe toate părţile, am lăsat camera foto acasă. Nu mai am filmul acela. Nu am cum dovedi ceea ce povestesc. Singurul film care a rămas e cel înscris pe retină. Şi ce am văzut? Că am fugit când a început să se tragă? Sau tânărul care a fost lovit de un glonţ şi pe care mulţimea l-a pus într-o Dacie roşie, cu piciorul sângerând? Maşina a demarat în trombă spre Spitalul de Urgenţă, ocolind o altă Dacie strivită de un tanc. Piaţa Dorobanţi. Doar amintirea mea. Nu am dovezi. Să zicem că totul e ficţiune. Să zicem că mi-am imaginat totul. Ce înseamnă, în fond, realitatea?

Am fost acolo.

Dar acum lumea întreagă o să se schimbe, o să schimbăm lumea. Vreau să ajung neapărat la Universitate, unde de două zile am început să scriem statutul noii Ligi a Studenţilor. De fapt, eu am scris prima versiune. Am făcut istorie. După aceea au început să umble pe el, au votat, l-au învârtit, textul a început să crească. E altfel. Cică vom relua lucrările azi la ora zece a dimineţii. Aşa o fi, dacă ajung acolo. Dacă nu, discută fără mine. Eu nu sunt important, eu mi-am făcut datoria, atunci când iniţiativele se aflau abia la început. I-am ajutat să mute discuţia din vorbe goale pe text. I-am ajutat să fie precişi. Nu mai ştiu ce e important. Sunt clipe când mi se pare că minunata lume nouă nu se poate naşte fără mine. Chiar dacă mi-ar rămâne pielea pe băţ pentru asta, n-aş vrea să lipsesc din amfiteatru. Nu mai mi-e frică. După vreo două zile de când se trage în tine şi vezi oameni loviţi, îţi cam trece frica. Sau nu, nu îţi trece, ci uiţi că e acolo. Îţi e frică mereu, dar uiţi că se poate şi fără de frică. Îţi închei socotelile şi tot ce-ţi doreşti e să nu ţipi când vreunul dintre gloanţele zburând la întâmplare prin Bucureşti te va lovi în măruntaie. M-am gândit la asta. E important ca, dacă sorţii te aleg pe tine, să nu te dai în spectacol cu zvârcoliri inutile. Vrei să vezi treaba la rece. Şi îţi spui aşa. E o chestiune care ţine de calculul probabilităţilor. Da, ştiu. Acum sunt acolo, pe stradă. Gloanţe zburând la întâmplare sunt peste tot. Îmi trec mâna peste obrazul proaspăt ras. Da, sigur. M-am ras şi m-am închinat când am plecat de-acasă. Vorba aceea, dracu' ştie. Te gândeşti la toate când închizi uşa în urma ta.

Scena asta îmi aminteşte dimineaţa de ianuarie 1989 când am mers cu Cristi prin pădurea de la Băneasa. Cristi, fratele meu din armată, copilul acela neajutorat ajuns în cazarmă, pe care hainele de soldat stăteau ca un covor întins la uscat peste gard. Cine-l paraşutase pe el la noi în unitate, aşa de nepregătit pentru viaţă? Nu aveam voie să mergem pe şosea, pe acolo merg numai cadrele, era consemn, aşa că noi mergeam prin pădure, pe un drum paralel cu şoseaua. Poliţia militară ne-ar fi putut lua de pe stradă. Nici o problemă, hai prin pădure. Pădurea Băneasa, densă şi sălbatică, zăpada afânată ca o mlaştină albă, ca o supă primitoare. La doar treizeci de metri în pădure, nimeni de pe drum nu te mai vede. Cristi mi-a zis: o luăm pe acolo. Mi-am amintit scena asta. Mi-a arătat pe unde se poate ieşi spre şoseaua Bucureşti-Ploieşti. De acolo, încă o sută de metri spre sud, în faţa Institutului Meteo era staţia de autobuz. Mergeai două staţii, apoi ajungeai la cealaltă staţie, cea mare, unde întoarce la Băneasa autobuzul-râmă 131. Da, este chiar el, vestitul trei'ş'unu, care duce la Liceul "Caragiale", iar eu am fost caragialist. Autobuzul trei'ş'unu e patria mea, el mă duce acasă. Atunci când am bilet de voie.

Mă uit după soldatul care merge înaintea mea pe Calea Dorobanţi. Are un mers straniu, de om ameţit. Bănuiesc că nu a dormit noaptea de dinainte. Eu am dormit câteva ore, în patul meu, acasă. Am dormit ca un prunc, vreo trei ore, nu cred că am avut mai mult. Am stat la televizor, după ce m-am întors de la Universitate. Acolo, pe perne, în neştire am coborât în somn, epuizat, terifiat, fără să visez nimic. Un somn ca moartea, adânc şi negru. Se trăgea în Piaţa Dorobanţi şi se auzea distinct la mine-n dormitor, deşi asta era departe. Blocul nostru e pierdut printre străzi, spre Floreasca, la noi n-a avut loc nici un eveniment major. Dar Piaţa Dorobanţi e aproape. Am dormit cu zgomotul focurilor de armă pe fundal, în patul tatălui meu, pentru că mi s-a părut că ar fi mai ferit, dacă gloanţele ar trece prin apartament. Îţi vin tot felul de idei. Căci începi să te gândeşti, dacă ăştia mitraliază pe-aici, ce zonă a casei lovesc mai întâi? Ce bine că se construieşte din fier-beton! Inevitabil, te uiţi în jur şi îţi pui problema dacă vreun vârf de clădire nu te-ar expune, dacă fereastra şi poziţia ta în pat nu permit trei puncte coliniare, din toate fasciculele de drepte posibile. Uite-aşa. Aplicaţie neaşteptată a teoremei lui Menelaus în interiorul retinei tale. Secţiune prin realitatea multivariată. Îţi imaginezi cu încetinitorul gloanţe venind spre carnea ta, alunecând pe-o rază, făcând bum prin fereastră, strivindu-ţi carnea şi explodându-ţi venele, pătrunde-n casă şi în gând, ka-bum. Aşa se spune că auzi, ka-bum. Dacă nu există o asemenea traiectorie, atunci poţi adormi liniştit. Poţi adormi şi expus unor posibile traiectorii, o ştiu şi pe-asta. Se poate dormi şi-n linia întâi a hazardului. Se poate orice pe lumea asta.

Tata nu e acasă. Tata a purtat toată viaţa uniforma gri-bleu, de la nouăsprezece ani, de când a intrat în şcoala militară. Tata a crezut în ordinea socială. Afară bate haosul dinlăuntrul vântului.

Nu era acasă nici când m-am trezit, mi-am băut cafeaua şi am ieşit din casă, ignorând ce spunea mama. Mama mă vrea viu şi de aceea nu înţelege ce vreau, unde plec, unde mă duc. Dar lumea cea nouă nu se poate fără mine. Nu aş putea să nu merg spre Universitate. Am ieşit, trecând printre blocuri, spre Piaţa Dorobanţi, alegând un traseu ferit. Aşa credeam eu. Blocurile acelea, desenate în formă de U, îţi permiteau să înaintezi fără să te expui către piaţă sau către marile bulevarde. Cel puţin primii trei sute de metri. Nu mai mult. Piaţa Dorobanţi nu e departe de Aleea Primăverii, locul unde se afla reşedinţa prezidenţială, clădirea care a fost invadată de masele de revoluţionari cu trei zile în urmă, imediat ce Nicolae Ceauşescu a părăsit Bucureştii la bordul unui elicopter. Legenda spune că pe locul pieţei de legume, acolo unde scrie mare, cu roşu, Piaţa Dorobanţi, se afla acum două decenii o cârciumă rămasă din vremuri vechi. Acolo ar fi venit pe jos, la finele anilor şaizeci, Andruţă Ceauşescu, bătrânul părinte al nou-alesului secretar general al Partidului. Intra în restaurant, se aşeza la masa de lângă fereastră şi cerea o sticlă cu vin. Chelnerul i-o aducea, apuca să bea două pahare pe stomacul gol, după care începea să-l cuprindă entuziasmul şi se împrietenea cu toată lumea din restaurant, le promitea marea cu sarea, în timp ce cei din jur se străduiau să-şi păstreze sobrietatea, atât cât se putea în condiţiile date. Probabil că râdeau pe înfundate, căci uite-l pe tatăl tovarăşului secretar general, beat pulbere şi povestind despre Elena Lupescu şi Bucureştii anilor treizeci. Când ajungea la a doua sticlă, euforia îl împingea să răcnească vesel că dă un rând la toată lumea, căci, iată, striga el, fiu-meu e secretar general, la toată lumea înc-un plin, fiecare cu ce are sau, cum spune tovarăşul Lenin că ar fi principiul socialismului, fiecăruia cât munceşte, fiecăruia după nevoi. Cam pe atunci reuşeau să-l găsească băieţii în costum şi la cravată de la Direcţia a cincea, care veneau şi-l luau de braţ, în timp ce bătrânul izbutea să apuce în trecere un suvenir, fie paharul, fie sticla însăşi, clătind pe fund băutura rămasă, opunând o rezistenţă aproximativă şi intonând câte un cântec idiot. Îl întindeau pe bancheta din spate a Renaultului de protocol, apoi subofiţerul de circulaţie oprea traficul pentru ca maşina să se întoarcă spre nord, pe Strada Beller. Scena s-a repetat de atât de multe ori, încât Nicolae Ceauşescu, sătul de zvonurile că părintele său le-a promis tuturor bunilor consumatori din cartier că vor fi numiţi miniştri şi că Andruţă dă un rând la toată lumea la crâşma din Dorobanţi, a dat dispoziţie ca întregul restaurant să fie făcut una cu pământul şi în locul lui să se facă o piaţă de legume şi fructe. Şi a mai avut o grijă: ca nicăieri pe o rază de un kilometru să nu mai rămână nici o unitate socialistă care să vândă băutură.

Îmi amintesc povestea asta de câte ori trec pe acolo. Azi cu atât mai mult cu cât n-avem habar unde e Nicolae Ceauşescu. Chiar cred că se află undeva, în provincie, şi-şi orchestrează întoarcerea în Bucureşti. Ce şanse are? Ce sprijin are? Tot oraşul e în stradă. Se trage. S-a tras toată noaptea. Se trage de trei zile. Sediile Partidului au fost devastate. Nu a mai rămas nimic funcţional în Bucureşti, nimic pentru el, fireşte. Şi cine mai e la ora asta pentru el? Fir-ar să fie, eu nu pot să-mi imaginez pe nimeni care s-ar putea bate pentru Ceauşescu.

Iată-mă de acum ajuns la Perla, unde plănuiesc să trec strada. În vremuri liniştite, asta n-ar fi o problemă. Acum însă e complicat. Bulevardul Ştefan cel Mare pare deodată al dracului de lat, indiferent cât de bine sprintez. Da, alerg foarte bine. De fapt, e singurul lucru pe care l-am învăţat în cele nouă luni de exerciţiu cazon. Au trecut cinci luni de când m-am liberat din armată. Dacă toată chestia asta se întâmpla acum câteva luni, m-ar fi prins cu arma în mână. O întreagă istorie sau, vorba căpitanului Tănase, care şi el e amestecat pe undeva în iureşul revoluţiei, viaţa merge mai departe. Da, soldatule, viaţa merge mai departe.

Pe bune că îmi vine să îl ating pe umăr pe soldatul cu termen redus îmbrăcat în gri-bleu. Îmi vine să-l iau în braţe, să-l întreb ce a mâncat, ce a băut, deşi nu am cu mine nici de mâncare, nici apă. Dar ar trebui să am grijă de el, nu-i aşa? Şi aş vrea să-l întreb ceva important, unde e restul unităţii, ce au făcut ei de când a început haosul în Bucureşti, de pe 21 decembrie, unde sunt distribuiţi acum, de când trupele de Securitate au fost puse sub comanda armatei? Unde sunteţi voi? Mi-ar răspunde oare? Să-i spun că eu sunt sergentul cu termen redus, de acum în rezervă, care ştie că în baia companiei sunt douăzeci şi patru de chiuvete şi opt bude turceşti, că pe etajul doi sunt cinci uşi pe stânga şi trei pe dreapta, să-i spun asta, în loc de act de identitate, în loc de orice parolă, în loc de orice alt consemn de recunoaştere? Dacă i-aş spune toate aceste lucruri, m-ar recunoaşte numaidecât şi ar şti că sunt de acolo. Deşi ce legătură mai am eu cu unitatea militară 0396, cu arma respectivă sau cu întregul aparat? Nici una. Toate astea sunt istorie. Vezi geaca asta de blugi? Asta este identitatea ta de acum. De ce crezi altfel? Cine eşti tu? Oare schimburile de focuri care de patru zile răscolesc Bucureştii te-au aruncat un an înapoi, cu mintea în cazarmă? Acolo te gândeşti? Ar trebui să-ţi spui: gata, s-a terminat. Dar nu poţi să-ţi spui asta câtă vreme se trage. Sau ceea ce vezi tu nu este realitatea? Asta e mai complicat de acum. Trebuie să mergi mai departe, spre sud. Libertate, egalitate, fraternitate. Nu s-ar putea fără tine.

De la Perla el o ia către stadionul Dinamo. Către Spitalul de Urgenţă, unde ştiam că noaptea trecută au fost schimburi de focuri. Să merg după el? Să-l strig? Nu, nu ştiu cum îl cheamă. Tovarăşe fruntaş? Ce să-i spun? Sau să-l strig cum făcea şeful de stat-major, militarule tere? Aşa oare?

Îl petrec cu privirea. Rămân în urmă.
Nu i-am vorbit. Nu i-am spus nimic.
Fratele meu a plecat mai departe.

Acum ştiu unde se ducea: spre Spitalul de Urgenţă. Plutonul cu termen redus fusese repartizat să asigure apărarea spitalului, misiune aparent mai uşoară, ca pentru nişte viitori studenţi, abia încorporaţi în septembrie 1989. Atunci însă nu ştiam. Noaptea dinainte fusese pentru ei un măcel în direct. Istoria s-a aflat mai târziu.

De fapt, toată lumea avea să vadă la televizor în primăvara lui 1990, pe postul naţional, ştirea că Nicolae Seraru a fost externat din clinica italiană unde fusese operat la piciorul drept. Primise un glonţ undeva deasupra gambei, unde metalul ardent întâlnise osul, pe care îl izbise sub un unghi mai mic de patruzeci şi cinci de grade, de parcă cineva l-ar fi împuşcat din ceruri. Când s-a întors la Otopeni, camerele de luat vederi s-au centrat pe chipul lui. O jurnalistă blondă care nu-şi făcuse temele l-a întrebat din ce unitate a făcut parte, apoi l-a întrebat din ce pluton. "Cum din ce pluton?", a replicat el, cu un zâmbet amar. Şi i-a răspuns: "Singurul pluton de militari cu termen redus care se afla la Comandamentul Trupelor de Securitate". Da, şi plutonul acela ajunsese în centrul schimburilor de focuri de la Spitalul de Urgenţă din zilele revoluţiei române, lăsând în urmă o serie de răniţi care au ajuns din misiunea de a păzi spitalul direct pe masa de operaţie. Cu excepţia lui Nicolae Seraru, care avusese ghinionul unei răni atât de complexe, încât intervenţia chirurgicală nu a putut fi efectuată în zilele acelea la Bucureşti. L-au trimis în Italia. A fost operat acolo, a revenit acasă după două luni. În interviul de la întoarcere, povestind despre plutonul acela, a descris destinul aparte al acelor treizeci de militari. Povestea lor trebuia spusă cândva şi a spus-o el. Dar nu suntem noi toţi totuna? Căci generaţia celor treizeci care au servit în acelaşi loc cu un an înainte nu e totuna? Eu sau el sau oricare dintre ei, acelaşi trup, nu-i aşa? Singurul lucru diferit este carnea. Şi durerea. Durerea o simţim fiecare. Dar destinele noastre ar fi putut fi comutative. Destinele noastre or fi fost similare, numai carnea era alta. Ai simţit tu glonţul acela? Ai simţit tu? Altceva avusesem noi în comun: visele tensionate şi incolore. Am dormit în dormitoarele acelea vreme de nouă luni, am văruit clădirea, am dat cu ceară coridorul, am vopsit cu negru bordurile zidurilor, am spălat chiuvetele patriei, am curăţit cartofii ei, am învăţat să tragem cu pistolul-mitralieră de tip Kalaşnikov şi ne-am pregătit pentru apocalipsă sub drapel, purtând pe umeri şerpişorul albăstriu care însemna militarii cu termen redus din subordinea operativă a Ministerului de Interne. Da, am văzut şi noi câteva misiuni, dar nu se compară cu apocalipsa de acum. Cerul scuipă plumb înstelat şi ilogic. Drepţi, paharnici ai nopţii, bumbii de metal căutându-şi carne pentru somn.

Invitat la Săvârşin

Dumitru Bădiţa
Invitat la Săvârşin
Editura Casa de pariuri literare, 2010
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Prezentare autor
 

Dumitru Bădiţa este jurnalist şi scriitor.
Volume publicate: unghii foarte lungi şi cumsecade (Editura Vinea, 2005); Poeme prerafaelite (Editura Pontica, 2008; Premiul Filialei Sibiu a USR).
A publicat poeme şi alte texte în revistele Euphorion, Tomis, Tribuna, Echinox, Paradigma, ca şi cum, Hyperion. A apărut cu poeme în presa literară din Canada şi Serbia.
Din 2003 este membru al siteului clubliterar.com.

*****

sergiu meditează lângă un stejar. vine vasile.
v: e un fazan în săvârşin
s: acela sunt eu
v: nu, omule, e un fazan la propriu
în natură, cu pene şi cioc
ştiu să-l gătesc
s: poţi să-l prinzi?
v: pun capcană
au mai aflat şi alţii
să ne grăbim

vasile stă în iarbă şi îşi priveşte mâinile. vine sergiu.
s: borcanul e gol.
v: grăunţe mai sunt?
le-ar putea mânca popândăii
s: mai sunt
v: iarna îi prinzi mai uşor:
fazanul flămând vede boabele
şi bagă capul în borcanul culcat
se îndoapă şi-ar vrea să se retragă
dar nu mai poate
loveşte cu ciocul în sticlă
ca o pasăre proastă

sergiu scoate dintr-o sacoşă şi pune pe masă: o oală, un plic cu boabe de piper, o cutie cu sare, o pungă cu ceapă şi morcovi, două pâini. vine vasile.
v: degeaba, omule, degeaba.
am găsit borcanul ţăndări
şi penele fazanului
tremurau în vânt
împrăştiate peste tot
s: acum sunt în săvârşin doi fazani
şi o vulpe sătulă

*

când am ajuns în tabăra de poezie de la Săvârşin, organizatorii m-au informat că nu mai am loc în camerele rezervate, dar s-au îngrijit să fiu cazat în casa unei octogenare, la şapte kilometri de tabără. nu am reuşit să particip la tot programul. convins că e probă obligatorie, m-am lăsat închis peste noapte într-o cuşcă. organizatorii au omis să mă invite la balul de la castel. rătăceam pe uliţă, când am auzit muzică şi am văzut ferestrele luminate şi grupuri de invitaţi plimbându-se prin parc. copiii ţiganilor se uitau printre zăbrelele gardului şi arătau cu degetul: "uite-l pe domnul Leac! şi pe domnul Khasis! şi pe dra Ninu cu domnul un cristian!". numele pronunţate de ţigănuşi le-am găsit şi pe o listă de la primărie unde am lăsat într-un dosar câteva poeme pentru antologia taberei. dosarul s-a pierdut. aşa m-a asigurat secretara. poemele nu au mai apărut în antologia din acel an.

*

fabulă

la 100 km de săvârşin e oraşul timişoara
la periferia de sud-est pădurea verde
în marginea ei liceul silvic, fost castel de vânătoare al habsburgilor
singura distracţie: să explorez tufişurile şi să urlu
ca să sperii mistreţii
în anii aceia mi s-a năzărit să umblu pe căile spiritului

la 100 km de timişoara în linie dreaptă peste porumbi şi goruni
e satul săvârşin în centru castelul familiei de hohenzollern
în apropiere o tabără de poezie
ca să scriu câteva texte
organizatorii m-au închis într-o cuşcă
noaptea mistreţii cu o cheiţă atârnându-le de grumaz
îşi freacă spinarea de barele metalice

poeţii

ştefan şi constantin
stau în aceeaşi cameră
ştefan se întinde pe spate pe podea
iar constantin îşi apasă palmele pe buretele îmbibat cu tuş
apoi sare cu picioarele pe burta mare şi elastică a lui ştefan
până ajunge să-şi lipească palmele pe tavan
ştefan stăpânindu-şi impecabil durerea
se deplasează un metru fără să-şi schimbe poziţia
iar constantin repetă mişcările ca să aplice amprente noi

aproape de marginea tavanului se opresc:
poate s-a terminat tuşul
poate a obosit constantin
sau burta lui ştefan şi-a pierdut elasticitatea
sau ezită amândoi
fiindcă pe latura aia camera e fără perete
şi se deschide spre hăul căscat deasupra unei saltele pneumatice

elevaţie

departe de micul tău vrăjitor
în luminiş în carcasa unei limuzine
te-am învăţat cum să ţii volanul
deşi nu mai avea volan
cum să schimbi vitezele
deşi nici schimbător de viteze
nici pedale butoane scaune oglinzi
unde fugim m-ai întrebat
mai sus
ai văzut pădurea de brazi
credeai că în jur vegetează numai foioase
şi mai sus
dealurile s-au transformat în munţi
îi survolam
ai recunoscut că ţi-e frică
buzele ni se apropiaseră cam la 3 mm
rafala ne-a expulzat din carcasa limuzinei
micul tău vrăjitor se trezise
te-ai întors
nu-ţi mai aminteşti nimic

*

un cristian şi-a afirmat prin mail interesul pentru ceea ce el a numit "ciclul Săvârşin". mai exact, ar fi vrut să editeze pentru târgul gaudeamus un carneţel underground cu aceste poeme. l-am dezamăgit, fiindcă în momentul propunerii sale eu nu aveam decât trei bucăţi pe care le postasem pe clubliterar.com. incitat de proiectul editorial la care visez de câţiva ani, am sunat la primărie şi am insistat să fie căutat dosarul meu cu poeme depus la secretariat în penultima zi de tabără. secretara a recunoscut că dosarul nu e totuşi pierdut, ci a fost ridicat, din păcate fără proces-verbal, de către criticul literar Bogdan Creţu pentru a-l adăuga arhivei taberei pe baza căreia îşi concepe şi redactează cronica anuală a reuniunii. mi-am amintit că în seara când, printre zăbrelele de fier ale gardului ce delimitează incinta castelului, mă uitam cu ţigănuşii la petrecerea de care am pomenit în nota anterioară, l-am auzit pe unul dintre copii strigând: "ăla e Bogdan Creţu!" şi a arătat spre un tip care, aşezat pe scară, cânta la cobză o melodie ciudată ale cărei acorduri cumulau bucuria de viaţă şi viclenia vieţii. am postat încă trei poeme pe care funcţionara le copiase la xerox înainte să predea dosarul. octogenara la care am fost cazat este mătuşa ei. secretara a fost chiar drăguţă că mi-a trimis prin fax poemele salvate.

*

un vagon de vreascuri

cum intru în casă bătrâna mă şi apostrofează
fiindcă am băut cu poeţii toată noaptea
şi nu am adăugat grămezii măcar un vreasc
da, un vagon de vreascuri
ca să-mi plătesc pentru o săptămână chiria
când aduc lemnele şi le depozitez în grădină
bucuria din ochii babei îmi face frică:
o şi văd cum aruncă beţele uscate şi subţiri
ca mâinile ei
să întreţină rugul aprins sub patul meu

supracarnivorii

s-au dus spre alcooluri şi cărnuri fripte
sunt o gaşcă probabil fericită
m-am fofilat şi acum instalez pe vârful drocea
telescopul împrumutat de poetul vlad moldovan
panoramez calea lactee de la stânga la dreapta
alaltăieri în tren am citit
că în spaţiul cosmic miroase a metal încins
şi a friptură
mişc instrumentul de la dreapta la stânga
pâcla dintre stele fum de grătar

călătoria spre vest

în parcul castelului sunt câţiva stejari uriaşi
fără ei torenţii ar spăla pământul ar săpa crevase
prin crăpăturile tulpinilor înaintează un şir de furnici:
cele din frunte mai au 60 km până la arad
ultimele abia se urnesc din provincia shaanxi

*

perspectiva publicării unui carneţel underground în colecţia no name m-a stimulat să sun din nou la primărie. funcţionara mi-a răspuns iritată, dar a recunoscut în final că din dosarul predat criticului literar Bogdan Creţu reuşise să mai copieze un poem. mi-am amintit atunci comportamentul ciudat al femeii în seara când mă uitam prin gard la petrecerea din faţa castelului. funcţionara îl asalta pe poetul Şerban Axinte, dar junele moldav, nu mai puţin priceput decât străbunii săi în tenebrele vieţii, se ferea cu eleganţă de insistenţele ei. în cele din urmă, ca în filmele de epocă, l-a luat de braţ pe Radu Vancu şi au pornit într-o plimbare pe aleile parcului. femeia după ei. câteva fraze din lingvistica structuralistă bine plasate în conversaţie i-au domolit rapid năbădăile.

*

neagra

a venit nepoata babei
şi mi-a zis:
"masează-mă te rog io
pe ceafă şi omoplaţi"
degetele mele au fâlfâit ca un stol de flamingi
au presat şi s-au prelins
au frământat şi ca un vânt uşor
au adiat peste pielea încinsă
femeia a sărit în picioare
şi a pornit în direcţia mea un vifor de reproşuri
că-mi scapă punctele esenţiale
nu am flux energetic
şi ca putere de concentrare
sunt departe de prietenii mei
"uite, sergiu-i meseriaş
vasile un expert
delicateţea lui radu inepuizabilă
iar mâinile lui rareş
pur şi simplu mă înnebunesc"
a plecat peste noapte am ieşit în grădină
şi am turnat într-o farfurie de tablă
lapte pentru viperă

*

pe latura nordică a hotelului de trei etaje înfipt chiar în centrul comunei e o terasă dotată la intrare cu grătar pentru mici, iar sub acoperiş sunt mese din lemn ticsite joia când e târg de legume şi chinezării şi în rest mai mult pustii. Bebiţu, corespondent local pentru un ziar din Arad şi povestitor suprarealist, l-a chemat la masa noastră pe un jandarm care ieşise din tură şi ţinea atârnat de umăr un rucsac albastru. golisem deja o halbă cu bere şi în pasaj spre a doua m-a apucat o ţăcăneală mai veche: să dau telefoane. vorbesc cu cine apuc, fără continenţă, iar mai târziu mi se face ruşine şi silă de limbuţenia mea.

*

Pe Gilda am cunoscut-o la Alba Iulia şi am iubit-o în mod hilar şi stupid. Am continuat să o caut şi după ce m-am mutat la Sibiu. O sunam de pe bulevard de la telefoanele cu fise. O vizitam o dată la trei luni. Pentru asta nu ezitam să împrumut bani de la chelneri aroganţi. Odată, de 1 Decembrie, m-am dus cu un autocar închiriat de Organizaţia de Tineret a Partidului Democraţiei Sociale din România. Trimiseseră de fapt trei autocare cu membri şi simpatizanţi şi, fiindcă erau la putere, convoiul festiv a fost însoţit de maşini cu girofar. Când am ajuns în Alba - era până în 1996, la Cotroceni domnea Ion Iliescu, economia muribundă, iar românii vroiau schimbare - un grup de ţărănişti ne-a primit cu huiduieli şi cu sloganuri din repertoriul anticomunist. L-am recunoscut printre ei pe poetul Aurel Pantea, masiv, înţolit în negru, îşi agita în aer pumnul şi lansa apostrofe în direcţia celor trei autobuze. Cât aparţinusem masei indistincte care se revărsa în parcare, huiduielile erau şi pentru mine, deşi nu făcusem altceva decât să parazitez un transport politic gratuit. Am ieşit însă repede din spaţiul energiilor protestatare, m-am insinuat undeva în spatele frontului şi l-am mai urmărit câteva minute pe poet. Îl ascultasem cu nişte ani în urmă vorbind cu elocvenţă despre Nichita Stănescu, apoi îl întâlnisem la o şedinţă a Alianţei Civice unde am fost cu un prieten de la Istorie interesat de politică. Pe atunci nu-i citisem cărţile, dar mai târziu m-am convins că e unul dintre cei mai buni poeţi români contemporani. Mi se întâmplă însă de câte ori îl recitesc să mi-l amintesc urlând în dimineaţa aceea de 1 Decembrie împotriva regimului politic, a criptocomunismului reprezentat atunci de nişte tineri studenţi care profitaseră de iniţiativa partidului ca să facă o excursie la Alba Iulia. Habar nu am dacă anticipaseră ostilitatea ţărăniştilor. Nu vorbiseră despre asta în autobuz. Erau de altfel destul de relaxaţi. Să evoc însă o altă situaţie. Venise Ion Iliescu la Sibiu, ca preşedinte al României, şi când a ieşit din clădirea Universităţii "Lucian Blaga" nişte liceeni urcaţi pe un zid l-au huiduit şi atunci i-am văzut pe sppişti cum au ţâşnit, era îmbulzeală, nu sunt sigur că elevii au scăpat neloviţi. Iliescu cobora scările zâmbind ca de obicei, iar gărzile lui fugăreau nişte adolescenţi care îndrăzniseră să impieteze. Patternul era oricum consacrat de la mineriade: peste capetele însângerate ale demonstranţilor plutise zâmbetul despotului luminat de la începutul întunecaţilor ani '90.

După ce am dispărut din grupul pedeseriştilor care mă aduseseră gratis la Alba Iulia convinşi că o voi asculta împreună cu ei pe Veta Biriş, m-am dus acasă la Gilda, undeva într-un bloc din apropierea festivităţilor. Am ieşit ca de fiecare dată la o cofetărie din oraşul de jos, Bianca parcă se numea. Flecăreli de după-amiază, timidităţi odioase care-l chinuiau pe Eros. Eram disperat ca o gânganie care se izbeşte violent de un geam luminat pe dinăuntru, dar Gilda pentru mine nu se plasa dincolo de un geam: o proteja un zid de sticlă, o minunată stâncă de sticlă.

Seara am dus-o acasă, mi-am luat politicos la revedere, am mai pierdut timpul prin piaţă până noaptea târziu, autobuzele plecaseră şi eu m-am dus la gară. Aceasta a fost până la un timp schema neschimbată a vizitelor mele. Mai târziu, s-au produs, recunosc, unele modificări. Maică-sa, după ce îmi pusese pe masă un pui rumenit în cuptor, nu îşi supralicitase bunăvoinţa astfel încât să se retragă la casa ei de la ţară. A rămas peste noapte în apartament, eu am dormit într-o cameră, iar ea şi fiica ei în cealaltă cameră. Înregistrasem oricum o premieră, dar mai bine aş fi dormit în gară. Mai târziu, trecuse parcă un an, în sfârşit, eu şi Gilda în patul ei, mâna mea s-a insinuat, după ce i-a survolat abdomenul, şi atunci am auzit-o pe fată somându-mă: "Opreşte-te, Tică!" Nu mi-am retras mâna imediat, ci am lipit-o pe buricul fetei. Palma mea era o hoardă întoarsă în tabără, după ce privise cetatea de pe colină. Un cuvânt strigat de regină de pe ziduri a reuşit să-i întoarcă pe mongoli: înainte să se resoarbă în abisul stepei s-au oprit pentru o clipă după culmea dealului. Telefoanele cu fise au dispărut, am rămas numai cu fixele din garsoniere şi birouri, apoi au apărut mobilele, dar indiferent de aparat, întrebările erau cam aceleaşi: te-ai măritat? ai pe cineva? unde mai lucrezi? Un şir lung de discuţii, poduri şi trasee de cuvinte, schelării verbale. Obsesia mă obliga să am reverii şi să dau telefoane fără finalitate în viaţa reală. Atunci, la Săvârşin, am decis să mă opun.

*

Jandarmul mi-a confirmat că are cătuşe în rucsac. L-am rugat să îmi prindă mâinile la spate, dar mi-a explicat că nu poate dacă nu tulbur ordinea publică. Bebiţu s-a erijat el în ordinea publică şi mi-a cerut să-i torn în cap o halbă cu bere. S-a dezbrăcat de sacou, cămaşă şi maiou, apoi şi-a aplecat capul deasupra mesei. I-am turnat berea în cap, iar jandarmul a scos cătuşele şi mi-a prins mâinile la spate. Bebiţu s-a retras după câteva minute ca să meargă la pescuit cu un colonel ieşit la pensie, iar jandarmul mi-a spus că va lipsi o oră, fiindcă îl aşteaptă o femeie în blocul de la şoseaua principală. Am rămas singur, cu mâinile imobilizate la spate, cu o nouă halbă de bere în faţă şi cu un pai de plastic scufundat în bere, pai cerut de Bebiţu femeilor de la bar. După vreo zece minute am fost nevoit să o chem pe una dintre chelneriţe, genul femeie matură masculinizată. Am rugat-o să îşi apropie urechea de gura mea, i-am şoptit, dar scârba m-a refuzat: "Eu nu fac aşa ceva." A binevoit totuşi să o trimită pe Mariana, tot o matură, dar gata să ajute. I-am şoptit şi ei la ureche, femeia mi-a spus să mă ridic, mi-a tras scaunul în spate, apoi şi-a făcut loc printre mesele care în bar sunt mereu aglomerate şi s-a dus spre uşa closetului. Am urmat-o docil şi când am ajuns mi-a cerut să stau aproape de closet, iar mâinile ei au operat prompt: mi-au deschis fermoarul, apoi au avut grijă să direcţioneze în aşa fel încât jetul de urină să cadă fix unde trebuie, fără să stropească aiurea. În culmea bunătăţii ei, a scuturat cu destulă dexteritate, dar câţiva stropi tot i-au ajuns pe dosul mâini: "Nu-i nimic, mă spăl la bucătărie." Am rugat-o când trage fermoarul să aibă grijă, iar ea a înţeles şi şi-a lipit degetul arătător al mâinii stângi pe prepuţ, apoi a tras cu mâna dreaptă fermoarul, uşor, cu răbdare şi fără să producă un cât de mic prejudiciu. Operaţiunea s-a încheiat cu succes. Când am ieşit pe terasă, telefonul rămas lângă halba cu bere suna. Era numărul soţiei. Am rugat-o pe buna doamnă Mariana să apese şi să îmi lipească telefonul de ureche.

Oraşul borcanelor

Arnaldur Indridason
Oraşul borcanelor
Editura Trei, 2010
Traducere de Monica Vlad.

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

De data aceasta, Islanda este scena unui roman poliţist cu intrigă ramificată...

Atunci când un septuagenar solitar este ucis în apartamentul său din Reykjavík, cazul este predat inspectorului-şef Erlendur Sveinsson, un detectiv foarte competent, tăcut, ursuz şi cu umor sec, folosind metode dintre cele mai inedite. El este un veteran al poliţiei din Reykjavik, are în jur de 50 de ani, este divorţat de mult şi are doi copii, ambii dependenţi de droguri într-un grad mai mare sau mai mic. Rutina lui de burlac ancorat exclusiv în viaţa profesională este zdruncinată atât de secretele murdare pe care le descoperă de-a lungul anchetei, cât şi de încălzirea treptată a relaţiilor - iniţial tensionate la maximum - cu fiica lui, Eva Lind, care apare şi dispare în mod capricios din viaţa lui. Un copil devenit femeie, care afişează o atitudine rebelă şi sfidătoare: nimic altceva decât un strigăt de ajutor, de fapt!

Unicele indicii găsite la locul faptei sunt un bilet criptic lăsat de criminal şi o fotografie cu mormântul unei fetiţe. Inspectorul Erlendur descoperă că, în urmă cu mulţi ani, victima a fost acuzată de un delict nerezolvat, un viol, însă n-a fost condamnată niciodată. S-a întors oare trecutul să-l bântuie pe acest bătrân? Pe măsură ce redeschide acest caz vechi, Erlendur găseşte dovezi neobişnuite care îl duc spre secrete mult mai adânci decât uciderea bătrânului Holberg. "Oraşul Borcanelor" este un loc tăinuit în care se păstrează organele prelevate pentru cercetare genetică. Odată pătruns în acest laborator de medicină legală, Erlendur găseşte cheia unor fapte care au afectat mai multe generaţii.

O poveste puternică, prima parte a unui serial poliţist care s-a bucurat de succes în lumea întreagă, dar şi un palpitant thriller psihologic.

"O lectură care te cutremură." (The Times)

"Roman întunecat, a cărui poveste ajunge să te bântuie, cu un protagonist care cercetează o crimă şi ajunge să-şi descopere propria umanitate. Finalul emoţionant m-a luat pe neaşteptate şi m-a impresionat cum puţine romane poliţiste o fac." (The Boston Globe)

"Erlendur este un inspector dat naibii." (Minneapolis Star-Tribune)

"Într-o manieră inedită, Indridason nu ridică doar problema paternităţii într-o naţiune mică, ci şi chestiuni de interes mai larg, cum ar fi utilizarea informaţiei genetice. Romanul culminează cu un final care se dovedeşte nespus de tulbură tor." (Time Out London)

"Ingenios construit şi cu o scriitură elaborată, Oraşul Borcanelor operează la un nivel mai profund decât majoritatea romanelor poliţiste: exprimă sentimentul dureros al fatalităţii cu care sunt impregnate vechile poveşti pe care islandezii din Evul Mediu le relatau în lungile nopţi de iarnă." (The Independent)

Arnaldur Indridason s-a născut în 1961 la Reykjavik. A lucrat mulţi ani ca jurnalist şi critic de film în Islanda. Oraşul Borcanelor, primul său roman, a câştigat Nordic Crime Novel Award. De aceeaşi recunoaştere s-a bucurat şi al doilea roman al său, Silence of the Grave, premiat cu prestigiosul CWA Gold Dagger Award. Ambele cărţi fac parte dintr-o serie de 10 romane care îl au ca personaj principal pe detectivul Erlendur. Seria Erlendur este publicată în peste 26 de ţări.

*****

Islanda citeşte!

Autorul de romane poliţiste Ian Rankin spunea că, dacă vrei să afli ceva despre o ţară, trebuie să-i citeşti romanele poliţiste. Nu altfel stau lucrurile când vine vorba de Islanda, o ţară mică, rece, dar cu un public înfierbântat de toate genurile literare.

În 2003, Arnaldur Indridason a avut cinci cărţi în topul celor mai bine vândute titluri din Islanda, performanţă care a depăşit-o şi pe aceea a lui J.K. Rowling. În 2004, el a vândut 100.000 de exemplare din seria poliţistă Crimele din Reykjavik. Ceea ce înseamnă că o treime din populaţia Islandei i-a cumpărat cel puţin o carte. În acelaşi an, romanele sale au ocupat şapte din cele zece poziţii într-un top al celor mai împrumutate cărţi de la Biblioteca Municipală din Reykjavik. "Cărţile contează enorm de mult în Islanda", declară public Arnaldur Indridason.

Publicat deja în 36 de ţări, Indridason a studiat istoria, apoi a scris cronică de film la cotidianul Morgunbladid. Mărturiseşte că nu doar filmele bune, ci şi cele proaste îţi pot da lecţii preţioase în cariera de scriitor, aşa încât experienţa de cinefil i-a influenţat în mod considerabil scrisul. A făcut cronică de film vreme de 20 de ani şi regizorul lui preferat e Alfred Hitchcock, de la care speră ca a împrumutat acel "amestec de umor şi groază" care l-a făcut celebru. Romanele sale au ceva cinematografic, fără îndoială, în ritm şi construcţia impecabilă, însă depăşesc stadiul de simple produse de entertainment. La tiparul genului consacrat de Agatha Christie şi Conan Doyle, prozatorul islandez a adăugat un decor exotic, un stil epurat de podoabe stilistice şi un umor rafinat. Totul e făcut cu economie de mijloace şi de cuvinte, iar autorul recunoaşte că a învăţat asta citind minunatele saga islandeze. "Aceste saga nu folosesc două cuvinte unde e nevoie doar de unul, şi eu am preluat această idee şi am aplicat-o. Dacă descrii nişte lucruri, fă-o cât mai simplu, spune ce ai de spus şi mergi mai departe cu povestea. Nu opri niciodată povestea".

Fiu al unui important scriitor islandez, Indridi G. Thorsteinsson, Arnaldur a auzit de mic copil în casă ţăcănitul maşinii de scris. Prin urmare, nu l-a prea interesat scrisul, nevrând să continue astfel o "afacere de familie". N-a rezistat însă tentaţiei, şi la 35 de ani s-a dedicat scrisului, abordând un gen considerat minor în Islanda: romanul poliţist. În mai puţin de zece ani, creatorul faimosului detectiv Erlendur Sveinsson a devenit unul dintre cei mai faimoşi şi mai bine vânduţi scriitori islandezi în viaţă.

"Când am început să scriu, oamenii mi-au spus că nu am despre ce să scriu, pentru că nu se întâmplă nimic în Islanda. Oamenii nu se împuşcă aici, că nu e Los Angeles. Dar s-a dovedit că există multe de povestit şi aici. Ce n-au înţeles ei e că literatura poliţistă înseamnă mult mai mult decât o crimă", declară Arnaldur Indridason.

(Elena Mironescu)

***

20

Sigurdur Óli se întreba cum să formuleze întrebarea. Avea o listă cu numele a zece femei care locuiseră în Húsavík înainte şi după 1960, însă se mutaseră de atunci la Reykjavík. Două de pe listă erau moarte. Două nu avuseseră copii niciodată. Restul de şase deveniseră toate mame în perioada când era posibil să fi avut loc violul. Sigurdur Óli se îndrepta acum către prima femeie. Locuia în Barmahlíd. Divorţată. Avea trei fii adulţi.

Însă cum trebuia să pună întrebarea acestor femei vârstnice? "Scuzaţi-mă, doamnă, sunt de la poliţie şi am fost trimis să vă întreb dacă aţi fost vreodată violată în Húsavík când locuiaţi acolo". Dezbătuse problema asta cu Elínborg, care avea o listă cu numele a altor zece femei, însă ea nu vedea unde anume era problema.

Sigurdur Óli considera operaţiunea asta lansată de Erlendur drept una inutilă. Chiar dacă se întâmpla ca Ellidi să spună adevărul, iar momentul şi locul se potriveau şi ei găseau în cele din urmă femeia după o îndelungă căutare, ce anume garanta că ea ar dori să vorbească despre viol? Păstrase tăcerea în legătură cu acest lucru toată viaţa. De ce ar vorbi despre asta tocmai acum? Tot ce putea spune, atunci când Sigurdur Óli sau oricare din cei cinci detectivi care aveau aceeaşi listă aveau să-i bată la uşă, era "nu", iar ei nu ar putea spune mai mult decât "ne pare rău că v-am deranjat". Chiar dacă, într-adevăr, găseau femeia, nu era nicio garanţie că ea avusese un copil în urma violului.
- E o chestiune sensibilă, ar trebui să-ţi foloseşti talentul psihologic, spusese Erlendur atunci când Sigurdur Óli încercase să discute cu el această problemă. Încearcă să le intri în casă, aşază-te, acceptă o cafea, pălăvrăgeşte, bârfeşte puţin.
- Psihologie! pufni Sigurdur Óli când ieşi din maşina lui în Barmahlíd şi se gândi la partenera lui de viaţă, Bergthóra.

Nu ştia cum să folosească psihologia nici măcar în cazul ei. Se cunoscuseră în nişte circumstanţe neobişnuite cu câţiva ani înainte, atunci când Bergthóra era martoră într-un caz dificil şi după o scurtă poveste de dragoste se hotărâseră să se mute împreună. Se dovedi că se potriveau, aveau preocupări similare şi amândoi voiau să-şi facă un cămin frumos unul altuia, cu mobilier exclusivist şi objets d'art, şi având amândoi o situaţie materială bună. Se sărutau întotdeauna când se întâlneau după o zi lungă de muncă. Îşi făceau unul altuia mici cadouri. Deschideau chiar şi o sticlă de vin. Uneori făceau dragoste imediat când se întorceau acasă de la muncă, însă în ultimul timp asta se întâmplase de puţine ori.

Momentul dificil fusese după ce ea îi dăruise o pereche de cizme finlandeze de cauciuc foarte comune, ca dar de ziua lui. El încercase să radieze de bucurie, însă expresia de dezamăgire îi rămase pe chip prea mult timp, iar ea văzuse că ceva era în neregulă. Când el îi zâmbi în cele din urmă, era ceva fals.
- Pentru că nu aveai aşa ceva, spusese ea.
- Nu am mai avut cizme de cauciuc de când aveam... zece ani, zisese el.
- Şi nu-ţi plac?
- Cred că sunt extraordinare, replicase Sigurdur Óli, ştiind că nu răspunsese la întrebare.

Şi ea o ştia.
- Nu, pe bune, adăugase el şi îşi dădea seama că îşi săpase deja groapa. E un cadou extraordinar.
- Nu-ţi plac, spusese ea morocănoasă.
- Ba sigur că-mi plac, zisese el, în continuare complet pierdut pentru că nu putea să nu se gândească la faptul că el îi dăruise de ziua ei un ceas-brăţară de treizeci de mii de coroane, îl cumpărase după ce explorase timp de o săptămână peste tot în oraş şi discutase cu ceasornicari despre mărci, despre placare cu aur, mecanisme, curele, rezistenţă la apă, Elveţia şi ceasuri cu cuc. Îşi pusese în aplicare toate talentele lui de detectiv ca să găsească ceasul potrivit, îl găsise în cele din urmă, iar ea fusese în extaz, bucuria şi încântarea ei fuseseră reale.

Apoi rămăsese în faţa ei cu zâmbetul îngheţat pe chip şi încercase să pretindă că era încântat la culme, însă pur şi simplu nu putea să o facă cu toată convingerea.
- Psihologie? pufni iar Sigurdur Óli.

Sună la sonerie în momentul în care ajunse în faţa uşii primei doamne pe care o vizita în Barmahlíd şi puse întrebarea cu cât de multă profunzime psihologică putu, însă eşuă în mod lamentabil. Înainte de a-şi da seama, fiind într-o stare de mare agitaţie o întrebase pe femeia de pe palier dacă era posibil să fi fost violată.
- Despre ce dracu' vorbeşti? zise doamna, machiată excesiv, cu multe inele pe degete şi o expresie feroce care nu prea părea să se domolească. Cine eşti? Eşti vreun pervers sau ce?
- Nu sunt, vă rog să mă iertaţi, zise Sigurdur Óli şi coborî scările într-o fracţiune de secundă.


Elínborg avu mai mult noroc, din moment ce era cu mintea la treaba ei şi nu-i era jenă să stea la palavre cu oamenii pentru a le câştiga încrederea. Specialitatea ei era gătitul, era o gospodină competentă şi extrem de interesată de ce făcea şi nu avea probleme în a găsi subiecte de discuţie. Dacă se ivea ocazia ar fi întrebat ce era acea aromă minunată care venea din bucătărie şi chiar şi cei care nu trăiseră cu altceva în afară de floricele de porumb în ultima săptămână aveau să o poftească cu drag înăuntru.

Stătea în camera de zi a unui apartament aflat la subsol în Breidholt şi acceptase o ceaşcă de cafea de la o doamnă din Húsavík, văduvă de mulţi ani deja, şi mamă a doi copii adulţi. Numele ei era Sigurlaug şi era ultima de pe lista lui Elínborg. Îi venise uşor să formuleze întrebarea delicată şi le rugase pe cele cu care vorbise să o contacteze dacă auzeau ceva în cercul lor, bârfe din Húsavík dacă altceva mai bun nu era.
-... şi de aceea căutăm o femeie de vârsta dumneavoastră, din Húsavík, care e posibil să-l fi cunoscut pe Holberg în acea perioadă şi chiar să fi avut ceva probleme cu el.
- Nu-mi amintesc de cineva pe nume Holberg din Húsavík, zise femeia. La ce fel de probleme vă referiţi?
- Holberg a stat în Húsavík o scurtă perioadă de timp, zise Elínborg. Deci nu e neapărat necesar să vă amintiţi ceva în legătură cu el. Nu a locuit niciodată aici. Şi e vorba despre o agresiune fizică. Ştim că a atacat o femeie din oraş cu câteva decenii înainte şi încercăm să o localizăm.
- Chestiunea asta trebuie să se afle în rapoartele poliţiei.
- Agresiunea nu a fost raportată niciodată.
- Ce fel de agresiune?
- Viol.

Femeia duse instinctiv mâna la gură şi făcu ochii cât cepele.
- Doamne-Dumnezeule! zise ea. Nu ştiu nimic în legătură cu asta. Viol! Doamne! Nu am auzit niciodată de nimic de genul ăsta.
- Nu, se pare că a fost un secret bine păstrat, zise Elínborg.

Evită cu multă abilitate să răspundă la întrebările femeii care voia să cunoască detaliile, şi spuse că fuseseră mai degrabă nişte anchete preliminarii şi nimic altceva decât nişte zvonuri.
- Mă întrebam, zise ea apoi, dacă ştiţi pe cineva care e posibil să cunoască această chestiune.

Femeia dădu numele altor două prietene din Húsavík şi zise că ele nu ratau niciodată nicio bârfă. Elínborg notă numele respective, mai zăbovi ceva vreme pentru a nu fi nepoliticoasă, şi apoi plecă.


Erlendur avea o tăietură pe frunte peste care pusese un plasture. Unul din vizitatorii lui din noaptea trecută fusese scos din circulaţie, după ce Erlendur îi trântise uşa peste genunchi şi îl doborâse la podea. Celălalt rămăsese zgâindu-se uluit la tratamentul primit de tovarăşul lui până ce ultimul lucru pe care îl ştiu fu că Erlendur se repezea la el pe palier şi îl împingea, fără să se clintească măcar o clipă, cu spatele pe scări. Reuşise să apuce balustrada şi să evite astfel să cadă pe spate până jos. Nu-i trecuse prin minte să se năpustească la Erlendur care stătea în capul scărilor, cu fruntea umflată şi plină de vânătăi; se uită o clipă la tovarăşul său care zăcea întins pe podea şi urla de durere, apoi din nou la Erlendur, şi hotărî să şteargă putina. Nu avea mai mult de douăzeci de ani.

Erlendur telefonă la salvare şi, în timp ce aştepta să vină, află ce voiau bărbaţii aceia de la Eva Lind. Bărbatul şovăi la început, însă în momentul în care Erlendur se oferi să se uite la genunchiul lui deveni imediat mai vorbăreţ. Erau recuperatori. Eva Lind datora atât bani cât şi droguri unui bărbat despre care Erlendur nu mai auzise niciodată.

Erlendur nu dădu nimănui explicaţii în legătură cu plasturele când se duse a doua zi la lucru, şi nimeni nu îndrăzni să-l întrebe despre asta. Uşa aproape că-l dărâmase când ricoşase din piciorul recuperatorului şi îl lovise în cap. Fruntea îl durea încă, era neliniştit în legătură cu Eva Lind şi nu reuşise să doarmă prea mult în acea noapte, moţăise în fotoliu din când în când sperând ca fiica lui să se întoarcă înainte ca situaţia să-i scape în totalitate de sub control. Rămase în biroul destul timp ca să afle că Grétar avusese o soră şi că mama lui era încă în viaţă, şi stătea la azilul pentru bătrâni din Grund.

După cum îi spusese lui Marion Briem, nu îl căuta pe Grétar mai mult decât pe fata pierdută din Gardabaer, însă nu credea că ar fi rău să ştie mai multe despre el. Grétar fusese la petrecere în noaptea în care Kolbrún fusese violată. Poate păstrase o amintire în legătură cu acea noapte, un amănunt răzleţ pe care îl putea scoate la iveală. Nu se aştepta să descopere nimic nou în legătură cu dispariţia lui, în ceea ce-l privea pe el, Grétar se putea odihni în pace, însă era interesat de persoane dispărute de mult timp. În spatele fiecărei dispariţii era o poveste de groază, însă în mintea lui era şi ceva contrariant în legătură cu oamenii care dispăreau fără urmă şi fără ca nimeni să ştie de ce.

Mama lui Grétar avea nouăzeci de ani şi era oarbă. Erlendur vorbi puţin cu directorul instituţiei respective, care cu greu îşi putea lua ochii de la fruntea lui şi îi spuse că Theodóra era una din cele mai bătrâne şi mai vechi rezidente de acolo, o membră perfectă a comunităţii din toate punctele de vedere, iubită şi admirată de personal şi de toată lumea.

Erlendur fu poftit să o vadă pe Theodóra şi îi fu prezentat. Bătrâna stătea într-un scaun cu rotile, îmbrăcată cu un capot şi învelită cu o pătură de lână, părul ei lung şi cenuşiu atârna pe spatele scaunului cu rotile, trupul îi era cocârjat, mâinile osoase şi chipul plăcut. Erau puţine obiecte personale acolo. O fotografie înrămată a lui John F. Kennedy stătea agăţată deasupra patului. Erlendur se aşeză într-un fotoliu în faţa ei, privi în ochii care nu mai puteau vedea şi zise că voia să vorbească cu ea despre Grétar. Auzul ei părea să fie bun şi mintea ascuţită. Nu arătă nici urmă de surprindere, ci ajunse direct la subiect. Erlendur îşi putea da seama că ea era din Skagafjördur. Vorbea cu un puternic accent nordic.
- Grétar al meu nu a fost un copil perfect, zise ea. Ca să vă spun adevărul, a fost un nenorocit. Nu ştiu de unde a moştenit asta. Un nenorocit de doi bani. Umbla cu alţi nenorociţi, pierde-vară, lepădături cei mai mulţi dintre ei. L-aţi găsit?
- Nu, zise Erlendur. Unul dintre prietenii lui a fost omorât de curând. Holberg. Poate aţi auzit despre asta.
- Nu ştiam. A fost lichidat, spuneţi?

Erlendur fu amuzat şi pentru prima oară după mult timp găsi un motiv să zâmbească.
- Acasă la el. Obişnuiau să lucreze împreună pe vremuri, Holberg şi fiul dumneavoastră. La Autoritatea pentru Porturi şi Faruri.
- L-am văzut pe Grétar pentru ultima oară, şi pe atunci aveam încă o vedere bună, când a venit acasă în aceeaşi vară cu festivalul naţional şi mi-a furat nişte bani din geantă şi nişte argintărie. Nu am aflat de asta decât după ce plecase, iar banii dispăruseră. Şi apoi a dispărut şi Grétar. De parcă fusese şi el răpit. Ştiţi cine l-a răpit?
- Nu, zise Erlendur. Ştiţi ce punea la cale înainte de a dispărea? Cu cine ţinea legătura?
- N-am idee, spuse bătrâna. Nu am ştiut niciodată ce punea Grétar la cale. V-am spus asta la momentul respectiv.
- Ştiaţi că făcea fotografii?
- Da. Făcea fotografii. Făcea mereu fotografii. Nu ştiu de ce. Mi-a spus o dată că fotografiile sunt oglinda timpului, însă nu aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea.
- Nu era oare o chestie puţin cam pretenţioasă pentru Grétar?
- Nu l-am auzit niciodată vorbind astfel.
- Ultima lui adresă a fost pe Bergstadastraeti unde a închiriat o cameră. Ştiţi ce s-a întâmplat cu bunurile lui, cu camera foto şi cu filmele, ştiţi asta?
- Poate ştie Klara, zise Theodóra. Fiica mea. Ea a făcut curat în camera lui. A aruncat tot gunoiul ăla, cred.

Erlendur se ridică, iar ea îi urmă mişcarea cu capul. El îi mulţumi, îi spuse că îi fusese de foarte mare ajutor şi vru să o laude pentru cât de bine arăta şi pentru cât de lucidă îi era mintea, însă nu o făcu. Nu voia să o trateze de sus. Privi la peretele de deasupra patului ei, la fotografia lui Kennedy şi nu se putu abţine să nu o întrebe.
- De ce aveţi o fotografie de-a lui Kennedy deasupra patului? zise el, privind în ochii ei lipsiţi de expresie.
- Oh, oftă Theodóra, eram atât de îndrăgostită de el atunci când trăia.

21

Trupurile zăceau unul lângă altul pe lespezile reci la morga din Barónsstígur. Erlendur încercă să nu se gândească la felul cum îi adusese împreună pe tatăl şi pe fiica lui. Fusese deja făcută o autopsie şi nişte teste pe trupul lui Holberg, însă aşteptau mai multe studii care aveau să scoată în evidenţă nişte afecţiuni genetice şi dacă el era înrudit cu Audur. Erlendur observă că degetele cadavrului erau negre. I se luaseră amprentele. Trupul lui Audur zăcea înfăşurat într-o pânză albă pe o masă lângă Holberg. Era încă neatinsă.

Erlendur nu-l cunoştea pe patolog şi îl văzuse de puţine ori. Acesta era înalt, cu nişte mâini mari. Purta mănuşi subţiri de plastic, un şorţ alb legat la spate peste un halat verde şi pantaloni verzi din acelaşi material. Avea o mască de tifon peste gură, o bonetă albastră din plastic pe cap şi pantofi sport albi.

Erlendur fusese destul de des la morgă înainte şi se simţea la fel de rău şi aici. Mirosul de moarte îi umplea simţurile şi i se impregna în haine, mirosul de formol, agenţi sterilizatori şi duhoarea oribilă de trupuri moarte care fuseseră deschise. Lămpi fluorescente puternice erau suspendate din tavan, aruncând o lumină albă şi pură în camera fără ferestre. Pe podea erau lespezi albe şi mari şi pereţii erau parţial acoperiţi cu faianţă, jumătatea de sus era dată cu o vopsea albă plastifiată. Lipite de pereţi stăteau mese cu microscoape şi alt echipament ştiinţific. Pe pereţi erau multe dulapuri, unele cu uşi de sticlă, dezvăluind instrumente şi borcane care depăşeau puterea de înţelegere a lui Erlendur. Cu toate astea, înţelegea rolul scalpelelor, cleştilor şi fierăstraielor care stăteau împrăştiate pe un rând îngrijit pe o masă lungă de instrumente.

Erlendur observă un cartonaş îmbibat cu parfum ce atârna de o lampă fluorescentă deasupra uneia din cele două mese de lucru. Avea imprimat pe el o fată în bikini roşii alergând de-a lungul unei plaje cu nisip alb. Pe una din mese era şi un casetofon şi mai multe casete lângă el. Se auzea muzică clasică. Mahler, gândi Erlendur. Prânzul patologului se afla pe o masă lângă unul dintre microscoape.
- A încetat să mai emane miros cu mult timp în urmă, însă corpul ei e încă în formă, zise patologul şi privi către Erlendur, care stătea lângă uşă de parcă se întreba dacă să intre sau nu în camera luminoasă plină de moarte şi descompunere.
- Poftim? zise Erlendur, incapabil să-şi ia ochii de la grămada de pânză albă.

Era un ton de anticipaţie voioasă în vocea patologului pe care nu o putea înţelege.
- Mă refer la fata în bikini, zise patologul încuviinţând din cap către cartonaşul mirositor. Trebuie să cumpăr unul nou. Probabil că nu te obişnuieşti niciodată cu mirosul. Intră, te rog. Nu-ţi fie teamă. E doar carne.

Flutură bisturiul pe deasupra trupului lui Holberg.
- Nu e suflet, nu e viaţă, doar o carcasă de carne. Crezi în fantome?
- Poftim? zise Erlendur din nou.
- Crezi că sufletele lor ne privesc? Crezi că zboară prin cameră pe aici sau crezi că şi-au găsit lăcaşul într-un alt trup? Că s-au reîncarnat. Crezi în viaţa de după moarte?
- Nu, nu cred, replică Erlendur.
- Bărbatul ăsta a murit după ce a fost lovit cu putere în cap, lovitură care i-a perforat scalpul, i-a zdrobit cutia craniană şi i-a străpuns creierul. Mie mi se pare că persoana care l-a lovit a stat în faţa lui. Şi e posibil chiar să se fi privit în ochi. Atacatorul e probabil dreptaci, rana e pe partea stângă. Şi e într-o formă fizică bună, vreun tânăr sau de vârstă medie cel mult, nu prea cred că e femeie, doar dacă nu cumva a făcut ceva muncă fizică. Lovitura l-a omorât aproape instantaneu. Probabil că a văzut tunelul şi luminile strălucitoare.
- E mai probabil să o fi apucat pe cealaltă rută, zise Erlendur.
- Bun. Intestinele sunt aproape goale, resturi de ouă şi cafea, rectul e plin. Suferea, dacă acesta nu e un cuvânt prea tare, de constipaţie. Nu e un lucru neobişnuit la vârsta asta. Înţeleg că nu a reclamat nimeni trupul, deci am cerut permisiunea de a fi folosit în scopuri didactice. Ce părere ai de asta?
- Deci e mai folositor mort decât viu?

Patologul se uită la Erlendur, se duse până la masă, luă o bucată roşie de carne de pe o tăviţă de metal şi o ţinu într-o mână.
- Eu nu-mi pot da seama dacă oamenii au fost buni sau răi, zise el. Aceasta ar putea cu uşurinţă să fie inima unui sfânt. Ceea ce trebuie să aflăm, dacă înţeleg bine, este dacă pompa sânge rău.

Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta.
- E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să-l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani.

Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal.
- E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu l-am examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i-ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici sub braţe.
- Café au lait? zise Erlendur.
- Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta?
- Chiar nimic.
- Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el.
- S-a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune?
- Vorbim despre o afecţiune genetică?
- Nu ştiu.

Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur.
- Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el.
- Einstein? zise Erlendur.
- Albert Einstein.
- Ce poveste?
- O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog.
- Nu.
- Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i-a deschis capul şi s-a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein.

Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul.
- L-a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi-a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de-a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s-a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L-a pus în portbagajul maşinii şi a condus de-a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California.
- E adevărată chestia asta?
- Adevărată ca lumina zilei.
- Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur.

Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el.
- Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip.
- Ce?
- Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.